„Comunicăm mai mult decât am făcut-o vreodată, dar comunicarea noastră a devenit mai degrabă un soi de autoreclamă, o proiecție a unui personaj care ne închipuim că ar putea fi apreciată de ceilalți. Sunt discuții pe care nu le purtăm niciodată, iar dacă unii mai curajoși decât noi încearcă să o facă ne străduim de cele mai multe ori să schimbăm subiectul, alintându-ne că suntem prea obosiți pentru ceva atât de adânc.

Suntem cu toții într-un infern care arată frumos la suprafață, mințindu-ne că subsolul e total ignorabil în timp ce facem următorul selfie zâmbind către obiectiv.”

– Dan Byron

„Cine sunt eu să mă opun?” este încercarea mea de a descrie experiența meditației printr-un cântec. Contrar percepției generale, meditația nu implică un calm absolut, ci este o confruntare interioară continuă cu prezentul, trecutul și viitorul.

Este un exercițiu de a fi atent și de a accepta că, oricât am vrea să credem că ne controlăm viața și că am înțeles niște lucruri, existența noastră rămâne un miracol misterios și incontrolabil, în fața căruia nu putem rezista.

– Dan Byron

Ar fi putut fi scheletul din dulap, dar nu despre secrete am vrut să vorbesc, ci despre inexplicabilele anxietăți. Monstrul de sub pat e scrisă chiar înainte de pandemie, pe când încercam să înțeleg ce mi se întâmplă. Aparent totul era în ordine, dar mă simțeam ca dracu’.

Între timp am învățat multe despre anxietăți, am învățat să nu mă mai lupt cu ele, să încerc să le conștientizez fără să le judec, etc., dar atunci îmi venea să mă urc pe pereți. Cu toții avem câte un monstru sub pat, iar eu nu sunt nicidecum altfel.

– Dan Byron

După ultimul concert din turneul Nouă a venit cineva la mine și mi-a spus că ar trebui să mă îndrăgostesc, să plec în lume, să fac cumva să prind și pozitivismul din aer și să-l traduc în muzică. Avea dreptate, prea mi-am făcut un obicei din a vorbi despre lucrurile mai puțin pozitive din viețile noastre. O săptămână mai târziu ne închideam cu toții în case, laolaltă cu anxietățile și fricile pandemiei. În primul an n-am putut să scriu mai nimic. În al doilea însă am răbufnit. Tăcerea devenise de nesuportat. Am scos din mine tot ce era de scos și am umplut sertarele cu o mulțime de cântece noi.

Învârtitul ăsta între aceiași pereți nu mi-a îngăduit nicidecum să prind pozitivismul din aer, dar m-a făcut să mă gândesc mai în adâncime la misterul existenței noastre în acest timp și loc. Și n-am putut să nu mă mir cum luăm noi totul for granted, ca și cum altfel n-ar putea fi, sau cum ne uităm spre trecut cu nostalgie și spre viitor cu speranță, ignorând total prezentul.

– Dan Byron