2-3 cuvinte despre grafica AKOA

Roman foileton.

Sigur, arta nu se explica. Ar fi si pacat, ea trebuie sa traiasca in fiecare spectator. Si oricum nu ai cum sa o explici: poate ca un cintec nu vorbeste despre ceea ce crede autorul sau, poate ca o imagine trezeste alte stari decit cele pe care le-a vrut graficianul. Arta e vie si schimbatoare, si poti s-o observi, sa-i urmaresti drumul, dar in nici un caz s-o explici. Eu cred ca intr-o oarecare masura, arta isi precede propriul creator, el fiind mai mult un catalizator, un datator de forma mai mult sau mai putin abil, usa prin care toate ideile si cintecele si imaginile nerostite inca trec din lumea lor in lumea noastra. Noi nu le inventam, ci doar le descoperim.

Iubim povestile.

Sint convins ca ati vrea sa stiti mai multe despre cea din spatele fiecarui tablou. Interpretarile fiecaruia dintre voi sint cele care trebuie sa primeze – eu va voi dezvalui doar viziunea mea. Poate ca faptul ca foarte putini au comentat grafica la modul general si absolut nimeni nu a detaliat e un lucru bun: fiecare a inteles ce era de inteles.

Luati-va cafeaua: va invit intr-o calatorie prin mine.

–––––––––––––––

Tot ce stiam in septembrie 2009 era ca: a) eu eram graficianul, vrind-nevrind; b) voiam ceva prietenos, hazliu dar nu ridicol; c) fara chestii dark, chiar nu ne reprezinta.

Atit. Asa ca ne-am trezit ca incepuseram inregistrarile, stabiliseram data lansarii si eu nu aveam absolut nimic, nici macar o idee. Pentru ca sint lenes si las totul pe ultima zi. Problem.

De ce ?

Atit timp cit nu vorbim de un album conceptual, ordinea pieselor este unul din ultimele aspecte stabilite: pare de necrezut, dar ea poate face diferenta intre un album de care nu te mai saturi si unul complet indigest. Chiar si lungimea pauzelor/lipiturile dintre piese sint foarte importante… dar divagam.

Asadar, aveam 14 piese, un deadline nemilos, un manager ingrijocrizat si nici o ordine.

Stiam ca vreau ceva foarte special – mi-am propus ca toate materialele byron sa fie cit mai interesante si grafic, dupa buget – asa ca singura solutie pe care am gasit-o care sa permita orice rearanjare ulterioara a pieselor a fost sa fac cite un tablou diferit pentru fiecare piesa, fara nici o legatura cu celelalte si intr-un stil cit mai diferit (erau prea multe pentru a le face in acelasi stil, ar fi plictisit). Partea care imi era clara era ca textele si noi vom face parte din tablouri, nu vom fi adaugati ulterior, si implicit va trebui ca fiecare sa fie altfel, din povestea respectiva – de pilda, o mare parte din timp a fost alocata gasirii fonturilor potrivite pt fiecare imagine.

M-am apucat de toata povestea cu ideea clara ca sint foarte putini artistii care scot asa ceva pe piata, pentru ca nu prea merita: pentru un proiect de amploarea asta un grafician ar cere niste mii de euro (dupa ce am vazut ce presupune, sint absolut de acord), iar cei care intr-adevar si-ar permite asemenea extravagante in general nu o fac, pentru ca n-au de ce: ei chiar vind, au case de discuri in spate puse pe facut bani, si nu faci bani din vinzarile unui asemenea produs (are costuri de 4-5 ori mai mari decit un cd normal, si e evident ca nu-l poti vinde la un pret de 4-5 ori mai mare, oricit de aratos ar fi el). E un experiment destinat vizibilitatii trupei, dar e mai ales arta de dragul artei, un lucru la care devenim specialisti (involuntar).

In plus, nu-i nici o noutate: nu se mai vind discuri in epoca mp3ului. Ce faci cind ascultatorii nu au sculele pe care sa auda diferenta dintre un mp3 si un cd, sau urechile necesare, sau pur si simplu nu le pasa ? Te joci cu packagingul. Am vazut (si pe unele le si am) grafici exceptionale, revolutionare. Cutia in forma de clape de pian a lui Tori Amos, stereogramele Tool, albumul foto de 100 de pagini al discului Petala – Andries, cutii de lemn, pachete de plastic, vederi 3d si pop-up, varianta de lux a lui Black Clouds and Silver Linings – Dream Theater. Pentru mine astea functioneaza ca motivator de cumparare (daca ma atrage vreun pic si muzica, desigur). Si mor de ciuda ca suprafata aia generoasa a discurilor vinil a fost restrinsa la un infam 12x12cm pe care trebuie sa fii foarte atent ce desenezi daca vrei sa n-ai nevoie de o lupa inclusa in procesul de comunicare catre ascultatori.

Am lucrat cam o luna jumatate la toata povestea, in stilul tipic: zi si noapte (mai mult noapte), fara sa fac aproape nimic altceva, pina la epuizare. Ca pentru orice activitate artistica, trebuie sa intri intr-o stare anume, in lipsa careia mai bine te opresti, iar starea respectiva te tine in priza pina cind nu te mai ajuta corpul si adormi cu capul pe taste.

Grafica a fost o surpriza pentru toata echipa, iar mutrele lor, pe masura ce le aratam ce-am mai facut, au meritat tot efortul. In fond, demersul asta are ceva foarte egoist: placerea actului artistic implinit e aproape fizica. We’re art junkies.

Hai si cu disclaimeru’: nu ma consider un grafician, nu am vanitatea asta, nu am formatia, nu am cultura, God-complexul si nici experienta necesare. Nici sa desenez nu prea stiu, dar ma inteleg bine cu calculatorul si cu aparatul foto (si cu tableta grafica, Wacom rules), asa ca functionez ok la capitolul manipulare de imagini. Tot ce fac este pur intuitiv si sincer si urmeaza un singur principiu, fundamental gresit: daca imi place mie, cred ca e bun. Probabil cineva cu experienta si talent, in locul meu, ar fi rezolvat totul mult mai repede si mai bine, nu stiu. Tot ce stiu e ca descoperirea perpetua si experimentul continuu ma fac sa ma simt foarte foarte viu. Adrenalina e la locul ei. Si de obicei trebuie sa nu stii ca sa poti incerca.

Andries, cu care sint prieten de multi ani, (si care, daca nu stiati, este si profesor de arhitectura si grafician) mi-a fost un fel de consilier grafic, ne-am distrat cot la cot pe parcursul evolutiei tablourilor, mi-a dat o tona da sfaturi foarte utile unuia ca mine, dar mai ales a fost cel care a venit cu ideea – excelenta – de a face totul mult mai mare, in momentul in care detaliile devenisera atit de multe incit nu stiam ce sa mai fac sa se vada intr-un 12×12 cm normal.

A urmat sa-l conving pe Codrut, care, ca un manager ce se afla, trebuie sa gindeasca in termeni financiari, nu ca artistii de noi. Asta poate a fost cea mai dificila parte, discul fiind complet autoprodus.

Pe urma ODS, cei care se ocupa de multiplicare, care sint niste tipe foarte misto si au avut o rabdare inumana cu toate variantele prin care am trecut, de la cd la digipack la superdigipack la carticica la carticioaie, si cu care sigur vom mai lucra de-acum inainte.

Aventurile au continuat la tipografie, unde am avut inspiratia sa cer sa fiu prezent la imprimare, si am avut ocazia, pentru prima oara, sa vad care-i povestea, cum e transpus digitalul pe placi si hirtie. Si cum e prea tirziu sa repari greseli pe care nu le remarci la timp, chiar daca nu-s ale tale. In cazul de fata, ca grosimea cotorului nu era cea stabilita, ci mult mai mare. Daca va fi reeditata, carticica va fi la fel de subtire ca un CD, asa e si normal.

Si, sfioasa, vazind lumina zorilor, Seherezada tacu. Da’ revine.