There and back again 4

Obsesiv

Nu, n-am murit, doar am fost extrem de ocupat. Revin asa cum am promis cu itinerariul si fotografiile de spalat ochii.
Intre timp am mai tras un disc cu Magica – al doilea pe care il trag prin internet, fara sa ne intilnim, ei fiind in Constanta – incredibila tehnologia asta, stai pe Skype, schimbi idei, discuti, alegi si inregistrezi in final. Discul va fi mixat/masterizat de nu-sh ce inginer smecher de metale din Suedia si va aparea prin AFM Records Germania, fiind distribuit worldwide. Se cheama Dark Diary si am si eu o piesa pe el, Dear Diary.
Dar sa lasam reclama care oricum n-are nici un sens aici, nici un om care asculta byron nu va asculta Magica (cu exceptia mea, dar eu sint excentric, vorba unui amic) si sa trecem la antipozi.

O alta inventie nemaipomenita este Google Earth cu traseele si street viewul lui (care mi se pare mai misto implementat in google maps, te poti plimba mult mai usor). NZ sta al dracului de bine la capitolul streetview, practic toate stradutele, inclusiv drumurile nationale, sint pozate din 5 in 5 metri, e incredibil – cel putin pe unde am vazut pina acum. Asta m-a facut sa pierd un timp nebun redescoperind pe unde am haladuit si adeseori enervindu-ma cind vedeam pe linga ce am trecut fara sa stiu.

View Auckland-Rotorua in a larger map

Trebuie sa va marturisesc ca manifest un comportament obsesiv-compulsiv intens in cam tot ceea ce fac, inclusiv/mai ales in ceea ce priveste fotografiile din vacanta. Ca orice fotograf prost, trebuie neaparat sa-mi trec TOATE fotografiile prin postprocesare, iar asta ia un timp absolut dement. De pilda, am reusit sa finalizez intr-o saptamina si ceva de munca serioasa doar un sfert din fotografii. Adica 1500.

E munca grea: trebuie sa le pun in ordine, sa caut unde au fost, sa le denumesc pe toate (inclusiv in EXIF) cu locul si eventuale explicatii, pe urma sa le sterg pe cele neinteresante sau dublurile, sa ma prind care erau panorame, care pot fi panorame intimplator, sa lipesc panoramele, sa le postprocesez, sa indrept orizonturi, sa corectez perspective, sa recadrez, sa elimin distorsiunile, sa umplu cerurile taiate, sa sterg cablurile electrice, sa detectez HDRurile, sa ma chinui pina-mi ies cit de cit – HDRurile din mina sint un cosmar adeseori – sa elimin problemele, sa le trec pe toate printr-un soft de corectii/tone mapping gen DXO sau Lightroom, cu setari individuale pentru fiecare, sa le trec dup-aia pe toate inca o data prin Photoshop pentru ce-a mai ramas de facut, sa defishuiesc fisheyeurile, sa sterg praful de pe lentile si in general sa salvez ce se mai poate salva. Imi imaginez ca un fotograf profesionist face asta doar pentru un numar foarte mic de imagini, doar dupa ce selecteaza la singe ce vrea. Pentru mine toate sint importante, pentru ca sint amintiri, iar eu sint un tip care uita foarte foarte repede – probabil ca ma paste un Alzheimer (in plus sint compulsiv-obsesiv, ati uitat), asa ca nu scapa nici una.
In final, sa ma uit cu drag la ele inca de citeva ori, realizind cu bucurie ce greseli am mai facut.

De toata panarama

Pentru fotografii amatori care dau pe-aici, recomand cu caldura Autopano Giga, un software foarte misto de facut panorame, pe care il folosesc in conjunctie cu PTGui (cu care le fac pe cele cu adevarat dificile, care au nevoie de multa munca in Photoshop pe layere). Am facut sute si sute de panorame, pot sa spun ca am ajuns sa ma cam pricep (la partea tehnica a lor si la procesarea imaginilor, nu la compus subiecte). Am incercat toate programele posibile, am ramas la astea doua pentru ca sint precise, usor de tot de folosit, modificabile manual si rapide. In plus, Autopano are o functie foarte misto – ii dai un folder cu poze si iti detecteaza teoretic toate panoramele care pot fi facute din ele. Sigur, iti gaseste multe timpenii, dar o face repede de tot si vizual foarte prietenos. Nu o data m-am trezit ca pot lipi niste fotografii care nu fusesera gindite ca o panorama. In plus, poate combina focale diferite. Ma rog, chestii pt geeki.

Eu unul fac panorame din mina, n-am cap panoramic de trepied, in general urasc trepiedul si cel mai tare si mai tare ma enerveaza aia care fac poze ziua cu trepied sa arate ei ce tari sint, au trepied. Da’ ziua, pe soare puternic pe plaja, nu asa. Si nu, n-aveau nici filtru ND, nici vreun 1200 mm nestabilizat. Cu Rebelul, nene, cu obiectiv de kit. Chiar mai rau, era unul cu un compact compact, nici macar bridge, sapuniera, pe ditai trepiedul d-ala pe care ti-l vind ieftin minoritatile la semafor. Imi pare rau ca n-am facut o poza.

Auckland, orasul-sat

Asa deci.
Am aterizat la Auckland, dupa ce am zburat o gramada pe deasupra-i, raminind cu gura cascata de cit de mare e. Cum am iesit, cum am ajuns la baietii in uniforma. Prietenii mei francezi cu care am fost au trecut imediat, noi am fost trecuti pe lista de lumea a treia si ne-au pus la coada cu chinezi multi si bagajisti. N-am inteles exact ce si cum, vamesii erau prietenosi ei asa, dar ne-au tinut vreo 40 de minute numai cu povesti, ca ce cautati, cu cine veniti, ce vreti sa faceti, d-astea. Am senzatia ca le e frica de imigranti mai tare decit de teroristi. Dupa 40 de ore de drum numai de schimbat replici cu vamesii n-aveam, si cred ca se simtea.
O data iesiti in sala de asteptare, un amestec foarte eterogen de rase. Dar fara negri, habar n-am de ce. Practic nu am vazut picior de negru in NZ, cu exceptia unor aborigeni australieni, dar aia nu se pun. Negri africani/afroamericani/afrofrancezi etc – nici unul. (chiar, mi-a venit ideea de afroromani, da’ o sa ziceti ca-s rasist)

Iesiti in sfirsit din aeroport, prima chestie: desi creierul tau stie ca acolo e vara cind tu vii dintre nameti, corpul tau nu constientizeaza asta pina nu o simte, si ai un feeling foarte nelalocul lui, dar placut (bine, poate fi si pentru ca n-ai dormit de 2 zile). A doua chestie e ca nu putea a nimic, gaze de esapament, petrol, pipi etc. Ba si mai rau: mirosea foarte intens a iarba (iarba-iarba, Jamaica e mai incolo) si a flori in parcare. Probabil ca aveau un deodorant de parcare foarte competent.

Vremea neozeelandeza ne-a tras vreo 5 ploicele de cite 5 minute in prima zi, alternind cu soare arzator. Am crezut ca asa o sa ne tina, din fericire nu. Dar e foarte posibil ca asta sa fie regula, nu exceptia.
N-o sa spun prea multe despre Auckland pentru ca mie nu-mi plac orasele. Sint satul pina peste cap de orase,si desi realizez ca se poate mult mai rau, Bucurestiul m-a saturat de aglomerari urbane. Cred ca e un cosmar sa stai in NY. Sint un cosmopolit in denial. Desigur, n-as putea sa stau la tara, desi mi-o doresc. Glumeam azi cu un amic japonez, fotograful Tomo venit din Tokio, pentru care Bucurestiul e un fel de satuc relaxant, asa.

Asadar, n-am stat in Auckland decit cit sa ne tragem sufletul. Vazut parcul central – Auckland Domain, foarte ingrijit, un fel de peluza gigantica tunsa perfect, cu palmieri si cu statui si cu un concert de jazz gratuit in aer liber si cu wc curat, cu zmeie, magnolii inflorite si cacati de ciini strinsi in pungi, cum nu sper sa vad secolul asta la noi.

Pe virful dealului e un muzeu-monolit de tip Casa Radio, dar n-aveam chef de muzee.

M-a frapat diversitatea florei, de la bambusi la ficusi arborescenti. Cel mai impresionant e un copac provenind din America de Sud: ombu, cu radacinile la vedere.

Pe urma am urcat in Sky Tower, cel mai inalt turn din emisfera sudica (328 m, dar mare parte din astia e antena, ca de obicei.

De urcat urci pina la nivelul 2, 220m, de unde ai vizibilitate teoretica la 82 km in jur). Se poate face un fel de bungee jumping de sus, si toata lumea pindeste urmatorul saritor – de altfel exista si un ecran mare pe care scrie „jumper in x seconds”, ei sar de undeva de deasupra si tu ii astepti la geam sa le prinzi caderea. Care cadere nu prea e una libera, probabil ca ar risca sa se pocneasca de zid – sint un pic frinati cumva si ajung jos pe tinta aia rosie.

Din pacate era urit, desi panorama e exceptionala.

Imi place ca au geam inclusiv pe podea, senzatii tari…

O alta particularitate: foarte putine turle de biserici/catedrale. Eu sint invatat cu europenii – cea mai inalta chestie din sat e biserica, normal. Cum e un deal, cum pac ! o cruce-n virf. Aici e mai nuantata treaba, biserici sint, dar sint deghizate-n case normale, nu le observi daca nu le cauti, si nu sint deloc mai inalte. Am dat chiar peste doua temple masonice pe care scria Masonic Temple. Dar nu cred ca erau chiar ce scria pe ele. Ar fi fost prea usor. Sint convins ca inauntru erau rozacrucieni oficiind la adapost de lumea exterioara care statea linistita crezind ca inauntru uneltesc masoni.

La pensiune am avut primul contact cu un neozeelandez (kiwi), deseori in calatorie am avut bizarul sentiment de a ma afla intr-o discutie cu cineva caruia ii cunosc bine limba, care ma intelege perfect, dar pe care eu nu-l inteleg nici mort.
Accentul neozeelandez il au destul de multi, dar la unii devine absolut incomprehensibil. I-urile devin E-uri, E-urile I-uri, esti complet pierdut. E un filmulet simpatic pe youtube despre accentul kiwi. Daca voi intelegeti tot ce zice omul asta aveti tot respectul meu.
http://www.youtube.com/watch?v=AccJzXsx92Q

Se chinuia unul sa-mi explice ca nu stiu ce chestie era better, si eu ziceam ca nu, nu, nu vreau bitter. Fesh and cheps. Da, chiar asa. A, si toata lumea e mate si guys, cunosti-nu cunosti. Probabil pentru ca erau asa de putini locuitori, se cunosteau toti, erau prieteni si a ramas asa.

Luna sudica. Asta creste cind arata C si invers. E cu fundu-n sus, ceea ce e normal, pentru ca si eu eram cu capu-n jos acolo.

Otorohanga – Waitomo, kiwi cu viermi

A doua zi am fugit repede din oras. Cum aveam o gramada de timp, am facut citeva ocoluri.

Otorohanga – Kiwi House.

Asta e o gradina mare cu pasari si reptile intr-un orasel. Ne-am lamurit cum e si cu kiwiul, pasarea. Cum e exclusiv nocturna, au facut o smecherie cu becuri: practic sarmanele pasari sint jetlagged ca sa fie observabile ziua. Bine, ziua stim noi ca e, pentru ca in cladirea lor e intuneric bezna, se mai ghiceste cite o silueta din loc in loc, si din cind in cind unul vine spre tine sa caute ceva prin pamint. Au un cioc extrem de lung, cu nari in virf, si scobesc adinc dupa tot felul de viermisori. Sint destul de haiosi asa, cu fundul ala rotund. Inutil sa adaug ca orice fotografie cu flash e interzisa, si fara flash e imposibila, aia se misca si oricum abia ii vezi cu ochiul liber, asa e de intunecos.

Fun fact despre kiwi: are, dintre pasari, cel mai mare ou comparativ cu corpul. Merita vazute imaginile de aici:
http://geophagus.wordpress.com/2009/07/27/the-kiwis-egg/
E cit o gaina, dar oul e cit 6 oua de gaina.
Restul e un fel de gradina ornitologica de calitate, cu tot felul de zburatoare rare endemice, de la rate cu cioc albastru la pescarei verzi si pig geese, foarte ciudate.

O zona interesanta este un fel de bila uriasa inchisa cu plasa deasa inclusiv pe deasupra, care include o bucata marisoara de padure in care pasarile sint in libertate, iar tu stai sa le cauti de nebun:

Iata si o tuatara, mai impresionanta prin raritate decit prin aspect:

Inca un ocol ne-a dus la Waitomo.

Waitomo e o destinatie despre care stiam de la Sir David Attenborough. Sir David Attenborough e un naturalist/om de tv care ma fascineaza, probabil individul care a calatorit cel mai mult din toata istoria umanitatii. Umanitatea este… dar divagam.
Life in the Undergrowth, unul din documentarele lui, are un episod exceptional (asa cum sint toate celelalte) despre viermii respectivi. Glowing worms. Care sint larvele carnivore ale unui tintar mai marisor.

Majoritatea pesterilor din zona ii contin, dar doar in citeva sint suficient de multi ca sa fie extraordinar. Waitomo e cea mai cea.
Pestera are un curs de apa interior si o sala de 18 m inaltime cu o acustica extrem de misto – fara nici un fel de ecou deranjant, e foarte surprinzator intr-o pestera – se tin concerte regulat aici.
Din pacate n-a fost chip sa fac nici un fel de fotografie, nici macar fara flash – ni s-a interzis categoric. Partea cu viermii e la final, unde ghidul te plimba cu o pluta pe un canal in liniste absoluta – el dirijeaza barca in intuneric deplin tragind de o retea de cabluri intinse pe sus. In tot timpul asta tu stai pe spate si ramii cu gura cascata la ce se intimpla in jur, pe pereti, pe tavan. Mii si mii de puncte albastre fluorescent intens, o lumina rece si ciudata, o galaxie straina. Pe alocuri sint atit de multi incit reusesc sa lumineze si in jur putin. Sentimentul e extrem de straniu sa plutesti in intuneric si liniste deplina printre stele. Eu unul am avut un feeling de zbor in spatiu.

Jiganiile astea au un sistem foarte misto de „pescuit”: atrag alte insecte cu lumina respectiva – ei stind lipiti pe tavan – si pe vreo 10-30 cm sub ei sint insirate mii si mii de filamente lipicioase in care se prind respectivele insecte, pe care le trag repede in sus si le maninca. Recomand cu caldura Life in the Undergrowth sa aflati mai multe.
Iata o fotografie (probabil una „oficiala”) cu o larva si filamentele ei. Organul fotoluminiscent e in coada ei, la dreapta.
Iesi din pestera intr-un lacusor, tot plutind. E destul de impresionant.

Ei, de-aici am plecat spre Rotorua, sau orasul-care-pute, dar asta in episodul urmator.
Intre timp tre’ sa mai procesez fotografii. Trebuie !
A, si m-am hotarit sa fac albume pe Picasa, pentru ca am multa lume care trage cu toate puterile de mine „arataaaa pozeeeeeeee”. Aici (Hong Kong) si aici (Auckland – Otorohanga) puteti vedea mai multe, cu etichete, dar fara explicatii, ca o viata am si eu, si pe-aia o dorm.

<< Episodul 3
Citeste in continuare >> Episodul 5