View Huka Falls – Whakapapa in a larger map

Mordorci

Si am plecat spre Tongariro National Park, al patrulea parc national al lumii pe o suprafata de doua ori cit a Parcului Retezat.
Care-i treaba ?
In mijlocul unui platou imens (North Island Volcanic Plateau) cresc aliniate nord-sud trei conuri vulcanice: Ruapehu, Ngauruhoe (din lectiile trecute ne amintim ca ng se pronunta n inchis, da ?) si Tongariro, de la sud la nord. Nu exista altii, nu e un lant muntos, asa ca sint extrem de vizibili, impresionanti si autosuficienti. Toti sint vulcani activi:

Ruapehu

E cel mai mare (si implicit cel mai inalt punct din insula de nord), are cam 2800 m si zapada perpetua (cred ca are si ceva ghetari pe virf). Craterul contine un lac cu apa extrem de calda, care, desigur, nu ingheata niciodata. De-a lungul anilor, a avut chiar si peste 350 m adincime, in functie de ce se mai intimpla prin vulcan). De aici fotografii ciudate iarna cu tot muntele alb si lac in virf, cum ar fi de exemplu asta.

Din cind in cind Ruapehu mai si erupe puternic – cam o data la 50 de ani – dar sint si eruptii minore, mult mai frecvente. Nu stiu daca mi-ar placea sa vad imaginea asta, cazat fiind acolo.

Cred ca e singura zona de ski din insula de Nord, asa ca au facut o sosea (Bruce road) care seamana al naibii de bine cu Transfagarasanul pe flancul lui Ruapehu, pina la 1600m, la Iwikau Village/Whakapapa Ski Field, care iarna devine un fel de Poiana Brasov mult mai mic. Si mult mai misto, desigur.

Ngauruhoe

Are vreo 2300 m, e un con perfect fara virf – exact cum stiam ca arata un vulcan in clasa a doua – si a devenit celebru in lumea intreaga in rolul lui Mount Doom in Lord of the Rings (dar l-au machiat, ca nu e asa de ascutit ca in film).

Tongariro

E cel mai mic dintre ei – vreo 2000 m – si probabil cel mai batrin, a fost erodat puternic. Cel mai popular traseu de hiking de o zi din NZ este Tongariro Alpine Crossing, peste Tongariro si Ngauruhoe, cu peisaj selenar, nici un fel de vegetatie si lacurile colorate de rigoare.
Nu l-am facut, n-aveam timp. Data viitoare.

De la Huka Falls am continuat spre sud, pe linga cel mai mare lac cu apa dulce din Oceania (e cam o data si jumatate cit Razim): Taupo. O mare interioara. Interesant ar fi ca ocupa caldera ramasa dupa eruptia unui supervulcan.

Drumul catre Tongariro National Park e unul din cele mai pustii din NZ, si ca frecventa a localitatilor, si ca trafic; cred ca in extrasezon nu era nici dracu pe-acolo (se mai cheama si Desert Road). Inutil sa adaug ca e perfect asfaltat si marcat.
Cei trei vulcani apar pe rind, si pe masura ce te apropii de Ruapehu realizezi ca exista totusi o asezare acolo, la multi kilometri departare de oricare alta: Whakapapa (Wh=F, da ?). Care asezare consta in biroul de turism, vreo 10 cabanute si monstrul – Bayview Chateau Tongariro.

Practic restul e neglijabil, au crescut ca paraziti ai hotelului, care la data constructiei era singura cladire pe zeci de km. Si ce cladire ! E unul din cele mai luxoase hoteluri din NZ, se lauda site-ul (n-as fi asa sigur), un pic kitsch, un pic desuet, dar cu siguranta impresionant. In mijlocul nicaieriului, ditamai hardughia si aproape nimic altceva. Cu teren de golf ingrijit la milimetru, cu aleiute, intrare monumentala si extraordinar de multi iepurasi in libertate pe peluza – de fapt sint peste tot in Whakapapa, si nu sint speriosi deloc.

A fost construit prin 1930 si e la cam 1100 m altitudine (inutil sa adaug ca nu e cald nici vara in clima asta si ca ploua in disperare). Interiorul imens, ultradecorat, cu picturi, restaurant rococo si pianist in frac (nu, nu eu, eu sint cel mult pianist un drac). Ca o poarta spre o alta dimensiune. Imaginati-va ca va duceti la catarare pe Retezat si cind ajungeti la Pietrele intrati in cabana la Hilton.
Populatia stabila totala din tot parcul national e de 150 insi (vara), toti in Whakapapa – majoritatea angajati ai hotelului. Evident, turistii sint mult mai multi.

Seara, ghicind ce apus ne pindea, am fugit repede cu masina pe Bruce Road pina sus, unde am ramas cu gura cascata si am umplut cardul de memorie. Un apus sublim intr-un decor … Stiu, in serialul asta fac exces de foarte, de incredibil, nemaipomenit, senzational si superb. Dar incerc sa ma controlez, da ? Ce sa fac, asa e !

Eram deci pe Bruce Road, la 1600m, intr-o liniste COMPLETA – ma dureau urechile – chiar, va amintiti cind ati avut ultima data experienta unei linisti complete ? Faceti un exercitiu. S-ar putea sa va ingrijoreze – intr-un decor luat direct din LOTR, cascind gura ca boul la nuantele de roz pe care nici un CCD din lumea asta nu le poate reda cum trebuie. Bliss.

Si atunci am vazut umbra lui Ruapehu proiectata ca o raza lunga pe reflexia roz din partea opusa soarelui.

Nu era nici dracu’ pe tot drumul.
Eram in Mordor, si eram singuri.
Si scirtiiau coroanele de plumb.

Nu sint un fan Lord of the Rings: mi-a placut mult, am DVD-urile, dar n-as face – si n-am facut – un circuit organizat catre amplasamentele (era sa zic locatiile; exista un echivalent bun al “filming location” in romaneste ? Eu nu-l stiu) filmarilor din LOTR: Hobbiton, Isengard etc. Uite, Mordorul merita. Esti acolo.
Nu e doar peisajul, e si pustietatea absoluta, apasatoare, intunericul, Mt Doom in departare, lichenii negri, bolovanii imensi, cenusa vulcanica si rocile inchise la culoare, lipsa plantelor…

Pentru o ora am fost in Mordor, asteptind din clipa-n clipa sa ma muste un warg de fund.

A doua zi, soare – am mers citeva ore prin zona. Suprafete mari de iarba inalta (Rohan ?) alterneaza cu padurici umede pline de muschi si licheni si cu pajisti alpine aride, totul taiat din loc in loc de bariere imense de lava, erodate.

Un asemenea perete e cauza formarii Taranaki Falls, destinatia plimbarii – 20 m de cadere de apa peste marginea solidificata a unei scurgeri de lava vechi din Mt Ruapehu. E foarte impresionanta lava impietrita, un perete inalt si vertical in culori inchise si foarte inchise ca o ruptura perfecta de scoarta intinzindu-se pe kilometri.

Roca fiind vulcanica, deci dura, apa sapa o gramada de canioane inguste si cascade.
Am vazut chiar si o liziera intreaga de padure uscata (probabil de la ultima eruptie din zona), moarta in picioare, si vegetatia noua luindu-i locul. Dac-as fi producator de documentare as zice-o pe aia obosita cu “viata invinge”. Noroc ca nu-s.

Na, ca m-a apucat brusc cheful sa revad making of-ul LOTR.

Albumul foto cu poze mult mai mari si mai multe e aici.

<< Episodul 7
Citeste in continuare >> Episodul 9


8 Replies to “There and back again 8”

Lasă un răspuns la 6fingers Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *