There and back again 10

Revenind.

Insula sudica – prima experienta

View Wellington – Picton – Nelson in a larger map

Dimineata ne-am urcat pe unul din imensele feriboturi care leaga cele doua insule. E atit de mare ca baga trenuri in el (intra vreo 60 vagoane mai mici, am ramas foarte surprins), iar pe mare nici nu simti ca mergi, tangajul/ruliul sint neglijabile.
A, apropo de transporturi grele: pe unul din drumuri am avut surpriza sa vedem o casa la plimbare. Ca pe Discovery. Frumos, pe platforma, mergind incetisor, o ditamai casoaia pe care o transportau undeva. Din pacate n-am putut sa o fotografiez sa vin cu proba.

Am fugit repede ca romanii sa prindem loc in fata de tot, linga geam – toate scaunele sint sudate de podea, fiind totusi pe un vapor. Am luat teapa, pentru ca pe tot parcursul strimtorii Cook era ceata sa-ti bagi degetele-n ochi.

Intre Wellington si Picton se fac cam 3 ore jumate (92 km), asta si pentru ca dupa ce ajungi la insula sudica mai mergi sanatos pe niste fiorduri pina la Picton, care e un orasel mic mic de tot, nici nu au loc doua ferryuri in port, asa ca a trebuit sa-l asteptam pe celalalt sa plece ca sa putem andoca.

And now for something completely different – the shag:

Am vazut si doua megacruisere lux ancorate in Wellington – Rhapsody of the Seas, 300 m si 11 punti, na, si asta ca pe Discovery. Mi-ar placea sa vizitez unul de-asta la un moment dat. Dar categoric nu ca muzicant de vapor.

O data ajunsi la tarmul insulei sudice, ceata a disparut si drumul pe fiorduri e o placere. Sint multi baieti cu case in zone complet inaccesibile pe uscat, cred ca au liniste si pace, si din 2 in 2 ore un ferry de 200 m lungime care le trece prin fata geamului.

Doi dintre ei se pare ca nu erau foarte incintati de asta, asa ca au profitat de ocazie sa ne explice punctul lor de vedere.

Picton e si un mare port de transport busteni/cherestea, asa ca ai si peisaje triste de genul asta:

Ei, macar nu le cara in caruta, noaptea, pe drum european.

Despre sounduri si fiorduri, pentru ca vor mai aparea ulterior – wiki zice asa:
„In geography a sound or seaway is a large sea or ocean inlet larger than a bay, deeper than a bight, wider than a fjord, or it may identify a narrow sea or ocean channel between two bodies of land (see also strait).”

Dar, desigur, perceptia locala variaza. Eu le voi boteza fiorduri pe toate soundurile, pentru simplul fapt ca noi, neavindu-le, nu le-am gasit 10 nume (cam ca treaba cu eschimosii si cuvintele lor definind zapada – desi asta e o legenda urbana).

Asadar, fiordurile astea inainteaza mult de tot in insula, iar drumul catre Nelson merge mult timp pe linga citeva. Inaintind asa de mult, le scade adincimea, si, cum mareea e atit de puternica, la reflux ramin zone de km patrati complet seci, e fascinant sa vezi fotografii cu acelasi loc la distanta de citeva ore cu peisajul complet diferit.

Sigur, vezi si golfulete discrete, albastre si izolate in care tare as mai fi facut o baie daca nu ne grabeam…

Inca de la inceput e foarte clar ca insula de sud e mult mai salbatica si foarte diferita de cea nordica. Relieful e mai variat, iar padurile mult mai extinse.

Nelson (dupa amiralul binecunoscut) e un oras de vreo 40 000 locuitori plasat fix in centrul Noii Zeelande, intr-un golf imens, desi n-ai zice. O formatiune foarte ciudata – Boulder Bank, un dig natural de piatra ingust si lung de vreo 13 km il protejeaza, iar golful seaca practic complet la reflux. Cind am trecut pe acolo, marea nu se vedea, atit era de departe.

Singurele indicii ca pe acolo mai e uneori apa erau barcile esuate si cochiliile de scoici – pe marginea soselei scuarurile decorative contin, in loc de iarba, cioburi de scoici, milioane si milioane.

O s-o spun acum, Nelson (si Queenstown, dar asta mai incolo) sint de departe orasele care mi-au placut cel mai mult. Foarte linistit, elegant, ultracurat si civilizat, case superbe, clima beton etc. Haha, au si templu masonic !

Am stat intr-o vila superba, Grampian , pe care tocmai o cumparase un cuplu misto, tipul – Paul – trecuse prin x meserii complet diferite, de la instructor de parasutism si ski la profesor de engleza la bucatar, le schimba cind se plictisea, era ultrarelaxat, vorbea franceza foarte bine (nici el nu stia de ce) si probabil ca e cauza pentru care mai apar IPuri de prin NZ vizitind siteul byron. Asa de misto ne-am simtit acolo ca nu pot sa nu recomand – nu cred ca se prea poate mai bine de-atit, zau. Ca acasa, doar ca mai luxos. 4 camere foarte diferit amenajate si colorate, cu bow windows, extrem de mult bun gust, un living/diner bestial, 2 caniche nebuni si o pisica lenesa.

Chiar si un lavabo de cupru vintage, in decorul ala victorian complet.
Foarte, foarte frumos.

A doua zi plecam catre o rezervatie extrem de restrictiva, unde a trebuit sa rezervam cu cam un an inainte ca sa fim siguri ca prindem loc: Farewell Spit.

Pina acolo, fotografiile mai mari si mai multe din Wellington-Picton-Nelson le gasiti aici.

<< Episodul 9
Citeste in continuare >> Episodul 11