Sa mai scriu si despre lucruri frumoase.
View Punakaiki – Franz Josef Glacier in a larger map
Ice blues
Am plecat din Punakaiki spre o destinatie ceva mai frecventata, ghetarul Franz Josef, in parcul national Aoraki/Mt Cook.
Drumul de coasta e destul de fain, ne-am mai oprit din loc in loc sa ne minunam de valuri si de spuma. Intr-o parte ai munti extrem de inalti, in alta marea.
Toate riurile care se varsa in mare pe partea asta inca au in suspensie aluviunile alea specifice de ghetar care le dau o culoare exceptionala. Sau poate sint mai oxigenate, dracu stie, cert e ca toate arata asa:
Franz Josef Glacier e un fel de Busteni de-al lor, mult mai mic dar plin de lume (300 locuitori la minim 250 000 turisti pe an e o chestie). E plin de ghetari in jur (sintem pe partea estica a lui Mount Cook, 3754 m – cel mai inalt virf din NZ), dar asta, impreuna cu cel de pe valea urmatoare – Fox Glacier – este singurul care coboara pina la niste altitudini extrem de joase – sub 300 m. La latitudinea asta nu e normal, doar prin Patagonia se mai intimpla asa. Ideea e ca ghetarul se termina in zona subtropicala, in jungla. Si ai gheata aproape de vegetatie luxurianta. Desigur ca si temperaturile sint ridicate, asa ca nu stiu exact care-i explicatia pentru care ghetarul inca exista la inaltimi asa scazute. Probabil ca-si creeaza propriul microclimat cumva.
Ne-am cazat, era soare si frumos, asa ca am fugit repede la compania de elicoptere.
Unde era omor, plin de japonezi mai ales. Ne-au dat tot echipamentul necesar: coltari, bocanci, ciorapi de lina, geaca. E un pic ciudat sa te imbraci de iarna la 30 si ceva de grade pe un soare nemilos. De data asta am zburat cu un elicopter mai mare, de 5 locuri, al carui pilot a tinut neaparat sa ne arate cite G-uri stie el, asa ca am ajuns pe ghetar destul de bulversat. Sau ma rog, stomacul meu, oriunde-o fi ramas el – vezi pe youtube.
Zborul dureaza putin, dar din fericire survolezi tot ghetarul inferior, mai dai niste ocoluri, e o fojgaiala continua de elicoptere si avioane mici pe deasupra zonei, toata lumea vrea pe ghetar. Sau doar sa survoleze muntii. Valea glaciara e extrem de adinca si foarte spectaculoasa, cu torente imens de inalte pe ambii versanti plini de copaci rata rosii infloriti.
Vazut din aer ghetarul pare mic, si pina nu te asezi pe el (dupa ce ti se pare ca trece razant peste diverse grupuri de turisti) nu-ti dai seama ce mare e totul.
Pe ghetar ne astepta un ghid care ni s-a recomandat drept Bruce. Bruce era un pletos bronzat pina la arsura, in pantaloni scurti+un polar subtirel, ochelari de soare si bocanci, in timp ce noi dirdiiam de zor cu tot ce-aveam pe noi (altitudinea e mica, eram pe la 600 m, dar se formeaza un vinticel pe vale cu inversiune de temperatura de zici ca n-ai avut noroc in viata – soarele te arde ingrozitor cit sta vintul, arunci tot de pe tine si vine imediat o rafala inghetata – o placere). Bruce are vreo 25-30 de ani, are niste miini noduroase care arata de 70 (de la frig cred), vine pe ghetar cu elicopterul la 8 dimineata si pleaca la 6, 5 zile pe saptamina. Interesant e ca nu pare plictisit si e foarte vorbaret. L-am intrebat despre asta, mi-a zis ca e un impatimit, ii plac ghetarii rau, si-ar dori sa lucreze in Antarctica dar e foarte greu de prins un job acolo, ca in NZ sint vreo 3200 ghetari doar in insula de sud (noi avem unul, si ala e intr-o groapa) si ca ai, nene, ce explora, daca-ti plac. In plus, suprafata ghetarilor de joasa altitudine (sau umezi) se schimba dramatic de la o zi la alta, asa ca nu vezi de doua ori aceeasi chestie.
Franz Josef are 12 km lungime, se deplaseaza cu o viteza foarte mare pentru un ghetar: 70 cm pe zi, si, pentru ca baza sa ajunge foarte jos, suprafata e in continua topire, primii cm sint zapada moala, si mii de piriiase albastre curg pe si prin ghetar. Pina acum ghetarul era compact, dar anul asta se pare ca a fost mult mai cald, asa ca o gaura mare de tot in mijloc lasa acum sa se vada stincile negre de dedesubt.
Sigur, plimbarea turistica se desfasoara intr-o zona relativ cuminte, nu ajungi in zone potential periculoase, marginea ghetarului, ruptura de panta, zone cu crevase.
Cu toate astea, Bruce ne-a rugat sa mergem tot timpul in sir indian cu el inainte, testind mereu terenul si sapind trepte cu un tirnacop.
Ne-a spus sa nu uitam nici o clipa ca oricit de usor pare, ghetarul e un teren neprietenos, nu stii niciodata ce ai sub picioare si ca accidente fatale se pot intimpla unde nici nu-ti inchipui. L-am crezut pe cuvint. Parea vizibil incintat ca-l intelege cineva, la citi chinezi/japonezi erau acolo cred ca deseori vorbeste singur – jumatate din grupul nostru erau thailandezi si n-au dat nici un semn ca ar fi inteles vreun cuvint pe parcursul excursiei). Auzise de Romania, stia ca sint locuri de schiat misto. Probabil se referea la Austria, e tot pe-acolo.
Pe teren drept in soare coltarii par superflui, e practic zapada moale. Cum dai de umbra sau intri intr-o caverna de gheata, s-a schimbat dramatic povestea. Gheata e extrem de dura si alunecoasa, e practic sticla, are pina si aspectul ala bleu, iar coltarii, din nou… cam devin inutili, mi s-a parut ca n-aveam nici un pic de aderenta nici cu ei in picioare. Bine, probabil ca e mult mai bine decit fara.
Am fost invatati cum se merge cu coltari, ce eviti, cum cobori, dar nu va plictisesc cu de-astea. Ar fi funny sa vad o miuta in coltari, cred ca e next best thing dupa luptele cu lei in Colosseum.
Plimbarea a durat cam 2 ore. Am baut si apa dintr-unul din multele piriiase care curgeau un pic la suprafata si se afundau rapid intr-o gaura in masa ghetarului. Izvorul minunilor ameliorat cu Roua, ce sa mai. Am avut doua senzatii: ca-mi cad dintii de rece ce e si ca e un pic dulce, dar foarte buna. Sau asa interpreteaza papilele mele stricate cu atitea porcarii apa cu adevarat pura.
Partea finala a traseului (care evident ca nu e de doua ori acelasi, nu ramine nici o urma din trecerea ta in citeva ore) ne-a dus intr-o zona mult mai fragmentata, printre tot felul de colti de gheata, pe sub arcade mari si prin citeva grote.
Bruce a ales una cu doua iesiri si tot grupul s-a tirit fericit prin apa – a, am uitat sa zic ca gheata si taie, potential destul de rau. N-as fi un bun explorator.
Fara ochelari de soare seriosi n-ai nici o sansa, e ca la schi, dar cu soare de vara. Imposibil sa stai cu ochii deschisi.
O panorama de 360 in care puteti sa va plimbati cu mouseul (si sa zoomati cu scrollul) aveti aici.
Evident, experienta asta e pentru tot turistul care se simte cit de cit in conditie fizica de mers un pic (greu nu e oricum), nu pentru avansati. Asadar, aia dintre voi care maninca munte pe piine, aveti putina rabdare cu mine, eu n-am mai fost pe un ghetar (vizita la grota de pe Mer de glace nu se pune, aia e amenajata). Si mi-a placut tare.
La coborire e foarte misto zona de convergenta a riuletelor care vin din ghetar – o suprafata foarte neteda pe care meandreaza mai mult sau mai putin concret zeci si zeci de brate mici, ca o delta.
Si faptul ca marea e la citiva km, si se vede bine.
A urmat prima intilnire cu kea in libertate, singurul papagal alpin care inca n-a disparut, foarte prietenos si distructiv.
Peste tot sint afise cu „nu hraniti kea”. Ti-ai gasit. E ca la ursi la Izvorul Rece. Distractiv pentru turisti, o pacoste pentru localnici.
I-am gasit in parcarea de la baza ghetarului. Sint mari – cred ca au 40-50 cm, un ditamai ciocul incovoiat si puternic cu care le place sa scoata garnituri – de regula pe cele de la parbriz – film youtube – sint foarte curiosi si inteligenti si se intimpla sa plece cu tot felul de obiecte apartinind turistilor. Cam ca si cotofenele.
Traiesc in grupuri si se cam joaca non-stop. Sint usor de gasit dupa mieunaturile si tipuielile foarte usor de identificat pe care le scot.
Culorile vii sint sub aripi – daca le tin inchise se confunda cu mediul.
A, si inca o chestie sinistra de data asta: ataca oi uneori, cauta grasimea de sub piele. Unele mor din cauza asta.
O galerie foto mai cuprinzatoare aveti aici.
Ca de obicei, o incantare naratiunea ta 🙂
Imaginile de la ghetar sunt de pe alta lume, iar paraiele alea la varsarea in mare au o culoare de basm … almost kitschy 🙂