There and back again 18

Harta din episodul trecut include si obiectivele de azi, asa ca n-o mai pun.

Drumul e destinatia

Te Anau e poarta de intrare catre Fjordland. Singura. E un sat cu 1000 si ceva de locuitori, pe malul unui lac gigantic (ca majoritatea lacurilor din NZ, doar ca asta e mai gigantic decit altele, si mai putin gigantic decit unul singur, ca suprafata, dar cel mai gigantic ca volum, nu-i asa ca va intereseaza ?), care se cheama, desigur, Te Anau (344 kmp, 417 m adincime – cea mai mare cantitate de apa dulce din Australasia).

Pe cit e de mare, pe atit de pustiu. Sint foarte putine barcute in port, si singurul vaporas cit de cit e un catamaran extrem de rapid care face curse regulate catre pesterile… ati ghicit, Te Anau.
In asteptarea plecarii, nimic mai placut decit sa momesti pescarusi la pozat.

Nu exista nici o alta asezare, si de fapt nu exista absolut nimic pe tot malul vestic.

Tot felul de pasari protejate traiesc in zona, asa ca accesul e foarte restrins. Doar soseaua merge citiva km pe malul estic. In rest, nici un drum, nici o carare, pustiu complet, cu o singura exceptie: un ponton in mijlocul padurii, catre pesterile Te Anau, (re)descoperite dupa vreo 3 ani de cautari prin 1948, urmind vechi legende Maori. Haios e ca lacul si orasul isi iau numele de la pesteri, despre care nimeni nu stia unde sint exact.

Sint unele foarte noi la scara geologica, au citeva mii de ani si implicit stalactite foarte mici – sub 5 cm – ceea ce le face chiar interesante – n-am mai vazut asa ceva – sali mari, lipsite de orice fel de „decoratiuni”.
Dar motivul pentru care sint vizitate este, ca de obicei, viermele lucitor.
Si din nou n-am avut voie sa facem poze. Prin pestera tot cu pluta se merge, dar aici larvele sint mult mai aproape de turisti, e mai impresionant – desi sint mai putine decit la Waitomo.

Ne-am oprit putin in padurile de pe malul lacului Te Anau – acolo am gasit toaleta din mijlocul pustietatii de care am mai vorbit – lacul iti da senzatia de mare. Cind e vint sint convins ca poate fi foarte agitat.

Milford Road este drumul dintre Te Anau si Milford Sound, si singurul drum asfaltat din Fjordland. Are 120 km si seamana pe alocuri destul de bine cu Transfagarasanul. E deseori inchis, se intimpla o gramada de accidente, alunecari de teren, avalanse, inundatii, tot tacimul. Peste tot pe el intilnesti autocare special concepute pentru traseul asta, aplecate in fata si cu tavan transparent, pentru ca pasagerii sa poata vedea muntii imensi printre care trec. Cam 60% din turisti vin cu autocarele, din cauza distantei extreme (un drum dus-intors de la cel mai apropiat oras (Te Anau e un satuc), Invercagill, e de 540 km, iar pentru Queenstown ajunge spre 600; in plus e un drum dificil.
Acum ca l-am facut mi se pare ca astia cu autocarul rateaza mult – practic ne opream din 200 in 200 m in zona somitala. Din pacate sint multe zone unde oprirea e strict interzisa, normal. Mai ales unde e cel mai frumos…

Au lucrat la el vreo 25 de ani, si a fost deschis publicului prin 1954. Contrar Transfagarasanului, asta a fost facut cu „oameni liberi”, care au avut de infruntat niste conditii pe care nu mi le pot imagina.
De exemplu, tunelul Homer (1270 m lungime) de pe culme (exact ca la Transfagarasan) a fost terminat in 20 de ani si a fost inceput de 5 insi, sapat cu tirnacopul si cu roaba in granit, intr-o vreme de-ti bati copiii, intr-una din cele mai umede zone de pe glob, plus avalanse catastrofale. Muncitorii stateau in corturi in locuri unde nu ajunge lumina soarelui jumatate de an. O placere.

Iarna exista un program de control al avalanselor cu explozibil aruncat din elicopter, altfel infrastructura nu ar rezista – sint locuri unde nu ai de ales. La intrarea in tunel inca se pastreaza ruinele contorsionate ale aparatorii de avalanse – distrusa complet, ati ghicit, de o avalansa devastatoare prin ’45 – si era o structura de beton armat extrem de solida. Intre timp s-au prins ca nu tine cu nici un beton si au preferat sa renunte la avalanse.

Asa cum am zis ieri, nu exista nici o asezare omeneasca de-a lungul drumului intre Te Anau si Milford Sound, si nici o statie de benzina. Ai cam 250 km de facut fara combustibil, pe un drum de munte solicitant care urca si coboara peste 1000m, deci trebuie sa fii atent.
A, am uitat sa precizez ca nu exista semnal de mobil nicaieri o data plecat din Te Anau, si sint doar 2 telefoane publice (prin satelit): unul la tunel, altul la Milford Sound.

Milford Road a fost asfaltat abia in anii ’80, desi a fost inceput prin ’30. Nici acum nu pot sa zic ca e trafic foarte intens, si am fost in plin sezon turistic. Singura problema o pune tunelul, care e semaforizat (nu pot trece 2 autocare unul pe linga altul), iar rosul dureaza 15 minute.

Previzibil, in zona s-au filmat o gramada de scene din Lord of the Rings.
In mod sigur au filmat ceva in Eglinton Valley, o vale glaciara imensa si perfect plata, delimitata de munti inalti.

Pe ea meandreaza lenes concretul, care isi tot schimba albia si la un moment dat formeaza niste lacuri care, dimineata si seara, reflecta perfect muntii din fata.

La dus n-am prins conditii bune, insa la intoarcere am vazut asta:

Ratele respective sint si ele endemice, normal. Apa fiind atit de clara, era simpatic sa le urmaresti cum se scufunda citiva metri, cu fundul in sus.

Drumul continua tot mai sus, de-a lungul altor lacuri, pina la o confluenta mare de vai, unde exista un punct de belvedere exceptional: Pops View lookout.

Ghetarii devin vizibili, ei sint sursa torentelor permanente care curg pe toti muntii din jur, iar apa e in continuare turcoaz. Valea se ingusteaza pe masura ce urcam, si oportunitatile fotografice sint din ce in ce mai dese.

Aveti aici o panorama de 360 de pe drum, mouse deplaseaza, scroll zoomeaza, n-o ratati ca e misto.

Esti inconjurat pe toate partile de munti foarte inalti, din care curg cascade enorme.

In fine, ajungem la Homer Tunnel, intr-un circ glaciar enorm, si profitam de „timpul de rosu” lung ca sa admiram cascadele uriase din valea suspendata din lateral, care coboara direct din ghetar. Inca exista un morman serios de zapada de la ultimele avalanse linga drum, probabil ca nu se topeste niciodata de tot. Si totusi sintem la doar 1000 m altitudine aici, desi peisajul arata a 2000+ la noi.

Dincolo de tunel incepe coborirea, abrupta. Pe partea asta parca sint si mai multe cascade si torente, unele atit de sus incit te intrebi ce le alimenteaza (stiu, ghetarii, dar totusi). Caderi de sute si sute de metri. Pacat ca nu poti sa te opresti.

Traversam si o avalansa recenta de copaci care a lasat roca libera.

La citiva km de Milford Sound, o ultima atractie, The Chasm – un torent care a taiat in roca extrem de dura o dantelarie alambicata. Greu de fotografiat.

Milford Soundul l-am bifat deja. Un singur aspect am uitat: am ajuns in sfirsit la acel moment al carierei cind cintatul pe vapor e o optiune.

Am dormit in Te Anau, intr-un motel in curtea caruia seara umblau arici. Vii.
Au un nasuc foarte simpatic, recunosc. Dar cam put.

Merita sa va spun doua vorbe si despre Milford Track.
Hikingul e extrem de important in NZ, au o gramada de trasee renumite, si cel putin doua sint in zona. Cel mai celebru din toate este Milford Track. Stiam de el de foarte multi ani, n-am reusit sa-l fac acum, sper sa apuc vreodata.
Trampingul e termenul neozeelandez pentru „hiking mai multe zile la rind”, pe un traseu bine amenajat, cu opriri de etapa clare – in general cabanute/adaposturi, unele sezoniere (cel putin in Fjordland sigur e asa, pentru ca e interzis campingul), si in multe cazuri cu facilitati gen dus, carat bagaje, uneori transport pentru traseele care nu sint in bucla.
In cazul de fata, 54 km dus, nu prea dificil, privelisti superbe.
Dar cum neozeelandezii tin cu dintii de natura lor, un numar foarte limitat de persoane – mai precis 90 – pot pleca pe traseu in sezon (oct-apr). In consecinta, desi un traseu cu ghid pe Milford Track e foarte scump, totul e rezervat cu multe luni inainte pentru perioada asta. Traseul se face intr-un singur sens, si, datorita cazarii limitate, turistii trebuie sa mearga oricit de nasoala e vremea – in caz de forta majora – inundatii – vin cu elicopterul si te trec zona inundata, gratis.
Merita sa vedeti pozele de pe Google Earth de-a lungul traseului.

Highlightul probabil ca este Sutherland Falls, una din cele mai inalte cascade din lume – 600m din trei sarituri.

Din pacate vizibilitatea depinde de vreme, si cred ca e destul de enervant sa dai o spinare de bani ca sa alergi ud 4 zile pe munti printre sandflies si sa nu vezi nimic.
In off season esti pe cont propriu, in cabane nu e nimeni, si in general e foarte periculos – avalanse, flash floods etc.

Albumul foto cu si mai multe poze aici.

<< Episodul 17
Citeste in continuare >> Episodul 19