Greieri. Un caine latra in curtea vecinilor. Cineva da drumul la un televizor. Un pad si apoi imediat intra Jeff Beck cu degetele lui magice. Parul meu e zbarlit pe ceafa, dar pun asta pe seama drogului. Am ascultat albumul asta de mii de ori. Si nu exagerez. Este lansat in 1992, iar eu il ascult de prin ‘95. Iar in astia 15 ani care au trecut au fost cazuri in care l-am ascultat de mai multe ori pe zi, uneori de foarte multe ori. Tin minte niste excursii lungi cu trenul (gen Cluj-Bucuresti) in care am stat non-stop cu castile pe urechi fara sa schimb caseta (vai ce mic mi se parea walkman-ul atunci!).
Albumele pe care vi le-am prezentat pana acum erau pur si simplu chestii peste care am dat si mi-au atras atentia, albume care mi-au intrat in voie ca sa zic asa. Asta e un album esential.
Inregistrat in 3 ani, intre 1988 si 1991 (pe Wiki scrie ca 1992, dar pe coperta originala zice altceva) sub bagheta producatorului Patrick Leonard (cunoscut mai ales pentru fructuoasa colaborare cu Madonna) in 5 studiouri din Londra, unul din Bahamas si 4 din LA, albumul beneficiaza de prezenta unor personalitati importante din lumea muzicii – Steve Lukather, John Patitucci, Jeff Porcaro, Don Henley, ca sa numesc cativa. Jeff Beck este guitar-hero-ul de serviciu. Orchestra prezenta la unele piese este dirijata de Michael Kamen, la o piesa de John Dupree, iar corul este dirijat de Kenneth Bowen.
Booklet-ul este simplitatea intruchipata, cu versuri si numele participantilor alb pe negru si o poza de buletin cu Waters la final. Intr-un fel seamana cu outfit-ul lui obisnuit – auster si complet negru.
Albumul este inspirat de cartea lui Neil Postman, “Amusing ourselves to death”, aparuta in 1985, care trateaza tema alienarii prin mass-media si entertainment. V-o recomand si pe asta, stiu ca nu se gaseste la librarie, dar asa multe torrente au aparut…
Am auzit multe comentarii negative – Waters se repeta; Ce e asta? Un alt fel de Wall? etc. etc. Nu stiu sa raspund, poate asa e, desi “The Wall” este un alt album, tematica e diferita, chiar daca tot sociala, chiar daca razboiul face parte din ea. Seamana? Da, seamana, e scris tot de Waters, dar asta se numeste cel mult manierism. Parerea mea e ca a reusit sa spuna mai mult cu Amused, desi imi place Wall-ul la nebunie.
N-aveti decat sa-l incercati (daca n-ati facut-o deja), dar sa-mi spuneti si mie.


16 Replies to “Roger Waters – Amused to death (1992)”

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată.