Jeff Buckley este unul din eroii mei personali, chiar daca nu a reusit sa lanseze de-a lungul vietii lui mai mult de un album. Se pregatea pentru un al doilea cand s-a inecat in Wolf River, un canal al raului Mississippi. Avea numai 30 de ani. Culmea, nu era nici beat, nici drogat, asa cum se purta in epoca (asta se intampla in primavara lui ’97). Buckley a influentat stilistic pe majoritatea vocalistilor din generatia urmatoare, incepand cu Thom Yorke si terminand cu Chris Martin, asa ca nu e de mirare ca si eu ma aflu printre victime. Este cel mai bun vocalist pe care l-am auzit.
Inregistrat si mixat la Bearsville Recording Studio din Woodstock, NY de Andy Wallace la sfarsitul lui ’93-inceputul lui ’94 si masterizat de Howie Weinberg la Masterdisk, Grace este o minunatie a feeling-ului, vine parca din alta lume, una mai vie si mai delicata. Compozitiile sunt impartite, patru scrise de Buckley singur (Last Goodbye; Lover, you should’ve come over; Eternal life; Forget her), doua impreuna cu Gary Lucas, care le asigura si partea de chitara (Mojo Pin si Grace), una impreuna cu Michael Tighe, care, la fel, isi canta chitara pe piesa (So Real), una cu Mick Grondahl si Matt Johnson, basistul si tobarul din trupa (Dream Brother) si trei prelucrari – Lilac Wine (James Shelton), pe care probabil ati mai auzit-o in interpretarea Ninei Simone, Hallelujah (Leonard Cohen) si Corpus Christi Carol (Benjamin Britten). Q Magazine (cel englezesc, specializat pe muzica) pentru numarul din octombrie 2007 a facut un sondaj (la care au participat 50 de muzicieni mai mult sau mai putin cunoscuti) care s-a numit “The 10 most perfect songs ever”. Surprise, pe primul loc a iesit Hallelujah in interpretarea lui Buckley.
Pe coperta interioara gasim pe langa multumiri, personal, arabescuri si fotografii o serie de ceasuri fixate pe la 8:20 si o cheie. Ce-or fi vrut tovarasii Nicky Lindeman si Christopher Austopchuk (care au facut artwork-ul) sa spuna numai ei stiu.
Sa-mi spuneti daca v-a placut.
Mi-amintesc şi acum cum am vînat albumul ăsta, cît de greu l-am găsit şi ce fericită am fost cînd s-a întîmplat, cu mulţi ani în urmă. L-am ascultat în noaptea aia întruna şi apoi de nici nu mai ştiu cîte ori. Îl iubesc pe Jeff ca şi cum ar fi făcut direct parte din viaţa mea. Într-un fel aşa şi este. „Grace” şi el sînt ceva dincolo de orice cuvinte.
Şi mi se pare că am pierdut enorm prin faptul că nu am apucat să-l văd vreodată cîntînd.
Încă o victimă 🙂
Un maaare mulțumesc vouă, că din cauza voastră ascult Jeff Bucleky. Ați făcut un conver la primu concert, ăla din 1 dec 2006 din lăptărie. Am încercat pe forumuri să aflu ce era și cineva mi-o răspuns. Am ascultat, m-o obsedat, instant love. Plus, persoana care mi-o răspuns o devenit un prieten foarte drag. Deci duble mulțumiri 😀
Bun bun bun
Sălășluiește la loc de cinste în iPodul și în mintea mea. Mulțumesc!
Wait in the fire … wait in the fire …
Cred ca fara byron n-auzeam niciodata de Jeff.
(exagerez dar nu mult)
Tot datorita voua am auzit si eu de Jeff, cu ceva timp in urma. M-a fascinat vocea lui si cu cata usurinta poate sa cante orice. Inainte nu ma omoram dupa piesa Hallelujah, dar Jeff il canta atat de frumos, ca a devenit una din favoritele de pe album.
Cred ca nu te mai poti plange ca n-ai comentarii 🙂
Da, da, da, multam mult, Baroane pentru Jeff. Atat de delicat si imprevizibil…Si multam mult si pentru Fink, Mayer, Matthews si toate celelalte „lucruri” frumoase pe care le porti cu si in tine peste tot 🙂
Un album genial pe care îl reascult cu mare bucurie din liceu. Bravo Dane că faci lumină în gusturile noastre muzicale!
I-auzi:
http://www.independent.co.uk/arts-entertainment/films/broadwayrsquos-spiderman-to-play-jeff-buckley-in-biopic-2338935.html
Cica ar fi 3 filme in productie despre Jeff Buckley. Iar pustiul asta, Reeve Carney, are voce bunicica.
Banuiesc ca o sa faca playback, nu seamana deloc la timbru, de tehnica ce sa mai vorbim. Dar seamana foarte mult fizic, cred ca asta era important oricum.