King Crimson, trupa initiata de Robert Fripp in 1969, este una dintre cele mai importante manifestari de rock progresiv ever. Trupa a avut parte de mai multe perioade de absenta, prima intre 1974 si 1980, a doua intre 1984 si 1994, a treia incepand cu 2009. Fiecare comeback a avut parte de modificari de stil si de personal. Pentru line-up-ul revenirii din 1994, Fripp a optat pentru double-trio, o formula de trupa absolut inedita, cu doi tobari, doi basisti si doi chitaristi (Bill Bruford si Pat Masteloto la tobe si percutii, Tony Levin si Trey Gunn la bas, chapman stick si backing vocals, Robert Fripp si Adrian Belew la chitari, Belew cantand si vocea principala). Impreuna au inregistrat EP-ul “Vrooom” si albumul “Thrak”, care chiar daca au material comun pana la un punct, sunt inregistrate complet separat.
Fac ce fac si iar pomenesc de Peter Gabriel, si credeti-ma, nu am nicio intentie, nu e vina mea, dar vedeti voi, albumul asta, “Thrak”, este inregistrat la Real World Studios, care ii apartine (daca vreti sa vedeti cateva imagini cu studiourile, n-aveti decat sa va enervati vizitand http://realworldstudios.com/Recording_Studios). Productia este semnata de Crimson, impreuna cu David Bottrill (care a mai lucrat cu Muse, dEUS, Tool, Dream Theater etc. etc. etc.).
Muzical, albumul este foarte stufos, cu dueluri instrumentale, ca “Vrooom” sau “B’Boom”, cu piese mai dure, ca “Dinosaur”, mai sensibile, ca “Walking on air” sau “One time”, cu riff-uri mai neobisnuite, ca “People” sau “Sex eat sleep drink dream”. Daca ar fi sa-l comparam cu primul album Crimson, “In the court of the Crimson King”, din 1969, am putea crede cu usurinta ca este o cu totul alta trupa. Si intr-un fel chiar este, singurul om prezent pe ambele fiind Fripp, regele purpuriu al chitarelor. Versurile sunt scrise de Belew, pe alocuri pline de haz, pe alocuri romantice, destul de simple, dar agreabile. Titlurile onomatopeice sunt folosite pentru piesele instrumentale si indica destul de precis ce se canta. Spre exemplu, “B’Boom” este un duel intre cei doi tobari :).
Coperta ne ofera un minim de informatii, chiar prea minim, versurile si trei fotografii, doua dintre ele facute de Lewis Mulatero (un bec care tocmai se sparge si o casca vintage de motociclist), autorul celei de-a treia, reprezentand un boxer, ramanand neidentificat. Design-ul este facut de Bill Smith Studio din Londra.
Albumul este realizat de Discipline Global Mobile, casa de discuri care ii apartine lui Fripp, si este distribuit de Virgin.
Sa-mi spuneti daca v-a placut.
Sincer, nu am vazut in viata mea o coperta de album King Crimson, dar nu stiu cum se face ca am ascultat mare parte din albume. Adevarul e ca dupa ce asculti „Confusion will be my epitaph” la 18 ani, ori faci dependenta kc, ori o iei pe ulei. Eu am ales prima varianta.Cum zici si tu, stilul lor este radical modificat, dar mi se pare logic sa nu-si faca soclu si sa lase admirati in calitate de statuie (desi ar merge si asa, la o adica 🙂 )
Si da, mi-a placut.
PS. Ca tot m-am prins ca sint o ignoranta, am intrat acum pe net si am vazut toate copertele kc 🙂
I Am A Dinosaur-ul pe care il faceti voi in concerte e mortal, apropo.
Mi-a plăcut :))
Nu am auzit până acum de ei, și sună atât de bine 🙂 Mersi, Dan!!!
Chiar, nu are cineva o inregistrare cu byron cantand Dinosaur? pe Youtube n-a aparut si o tot caut de cativa ani.
THRAK = bad mother.
Deja asteptam recomandarea 🙂 Pe vremuri mi-am cumparat pe caseta albumul, bineinteles nu era original, si coperta era alta, dar ideea e ca mi-a placut f mult de la prima ascultare, niciodata nu m-am putut plictisi de el. Cel mai bun album al lor, pentru mine cel putin.