Cum a fost la Sting

După ani şi ani de proiecte cu lăute, cântece de iarnă şi orchestre simfonice, Sting s-a apucat în sfârşit să facă un turneu obişnuit, cu o trupă restrânsă, probabil pentru a aniversa şi live cei 25 de ani (26 de fapt anul ăsta) de carieră solo. Am profitat de ocazie şi am dat fuga până la Budapesta, cel mai apropiat oraş prin care trece turneul. Şi dacă anul trecut în Piaţa Constituţiei am făcut greşeala să-mi iau bilet în zona B şi să văd un Sting înalt cât degetul mic, anul ăsta am strâns cureaua şi mi-am luat în A, deşi a cam usturat.

Papp László Sports Arena este un fel de Polivalentă de două ori mai mare ca cea din Bucureşti (are 15000 de locuri), super modernă (deschisă în 2003), cu o super acustică, un loc prin care se perindă toate numele grele din afara Ungariei. Carevasăzică arată rău, sună rău, iar oamenii din jur vorbesc o limbă ciudată 🙂

Concertul a început cu 15 minute întârziere (şi dacă tot publicul ar fi fost pe poziţii probabil ar fi început la fix), cu piesa All This Time. Sting, îmbrăcat într-un simplu tricou alb, cu pantaloni de motociclist, cu basul lui Fender Precision din ’57 atârnat de gât, emana o plăcere de-a cânta molipsitoare, de parcă în după-amiaza aia scrisese piesele, şi nu acum atâţia ani. Trupa – formată din Dominic Miller la chitară, David Sancious la clape, Vinnie Colaiuta la tobe (amântrei prezenţi pe albumul meu preferat, Ten Summoner’s Tales, de pe care au şi cântat vreo 5 piese), Jo Lawry la voce secundară (tipa de pe Live in Berlin cu care a fost şi la noi anul trecut), plus o figură nouă, violonistul şi mandolinistul Peter Tickell, care are doar 26 de ani şi cântă ca un maestru – absolut impecabilă, enervant de bună şi, iarăşi, cu un chef de cântat bolnav. După vreo jumătate de oră de cântat de toate, şi Police-uri, şi Sting-uri, şi hit-uri şi ne-hit-uri, concertul s-a terminat. Am zis că e vreo greşeală, dar când m-am uitat la ceas trecuseră aproape două ore. Au dat două bis-uri, primul mai consistent, cu Desert Rose şi Every Breath You Take la pachet cu King of Pain, şi al doilea grăbit, mai punk aşa, cu Next To You. Fără artificii, fără proiecţii (în afară de cele live), fără niciun fel de fiţe, curat, precis, cu un aer cald de cântare de club. Sunt încă în transă, încă rememorez faze, iar acum, ca să îmi treacă sevrajul mă uit la Ten Summoner’s Tales în varianta video (care a luat şi un Grammy în ’94). Album pe care vi-l recomand cu drag, deşi mă îndoiesc că există careva pe aici care nu l-a ascultat măcar o dată în viaţă.

P.S. Săptămâna viitoare trebuia să văd un alt concert, la Berlin de data asta, complet diferit de ăsta, dar care din motive de căzut scenă/omorât tehnic/distrus lumini+backline s-a amânat pe septembrie, când evident, nu pot să mă duc. Şi cum nu pot anula biletele de avion luate acum 6 luni pentru că nu mi-am făcut asigurare şi oricum suntem o grămadă de oameni care mergem şi alţii care ne aşteaptă acolo, săptămâna viitoare o să mă plimb de aiurea prin ploaie prin Berlin pentru că Radiohead nu pot cânta fără luminile lor unice, de parcă i-ar păsa cuiva de ele. Măcar bine că fac nemţii bere bună 🙂