Porcupine Tree – In Absentia (2002)

Porcupine Tree s-a născut în 1987 ca loc de joacă al lui Steven Wilson, care pe atunci activa doar în No Man. Acum cred că este cea mai importantă trupă a lui, deşi nu mai seamănă deloc cu cea de la început. Anii ’90 au însemnat pentru Porcupine Tree o pleiadă de albume psihedelico-progresive, cu solo-uri imense de chitară şi influenţe şaptezeciste extrem de pronunţate. Puriştii genului o consideră perioada de aur a trupei. Eu sunt mega-fan de progres vechi, în special şaptezecist, însă nu am rezonat deloc cu această perioadă, ba chiar m-a plictisit groaznic. Dar am ascultat tot, ca un copil cuminte. Primul album care mi-a plăcut cu adevărat a fost „Lightbulb Sun”, dar cel care m-a rupt definitiv şi a trecut testul timpului cu brio (dat fiind că sunt vreo 8 sau 9 ani de când îl ascult şi nu m-am săturat deloc de el) este „In absentia”. De altfel, îl consider albumul care a definit în sfârşit stilul trupei. Bineînţeles că am ascultat ce-au scos şi după aia, ba chiar am fost la concert la Budapesta, pe când se aflau în turneu cu „The Incident”, ultima lor creaţie (superb concert, by the way), dar nimic n-a egalat „In absentia”, cel puţin nu pentru mine.
Muzical este o struţo-cămilă – metal, progresiv gen ’70 cu multe voci şi multe chitare acustice + un pic de electro. Ambientul e destul de dark, secţia ritmică e absolut demenţială, cu Gavin Harrison la tobe şi Colin Edwin la bas, chitarele, fie ele acustice sau electrice sună impecabil, Wilson fiind absolut maniac cu sunetul, clapele, mânuite de Richard Barbieri, completând acest tablou cu eleganţă şi bun simţ. Versurile sunt destul de faine, mai au scăpări din când în când, dar nu majore. Ştiu că am zis că nu vă mai dau detalii tehnice, dar acum chiar e important – studioul este unul celebru, se numeşte Avatar şi se află în New York. Producţia este impresionantă, albumul ăsta sună din orice poziţie, dar pentru efectul maxim, evident, trebuie ascultat pe nişte scule serioase, nu pe iPod (în filmul Insurgentes, Wilson distruge vreo 20 de iPod-uri în diverse moduri – pe unul îl împuşcă :)).

Audiţie plăcută, ne vedem la Stufstock.