Road Trip – Pirinei 3

Si am plecat spre Hautes-Pyrénées.
Partea centrala este, previzibil, cea mai inalta si spectaculoasa. Pirineii sint foarte constanti ca inaltime, e practic o creasta uriasa de sute de km, cu putine trecatori.
Gîte-ul ne astepta in catunul Saint Pastous, undeva pe linga Lourdes, in virful muntelui, dupa ce urcai vreo 400m verticali pe cea mai abrupta straduta pe care am vazut-o vreodata – abia tragea viteza 1. Cit o masina de lata, si de fiecare data cind ne-am intilnit cu cineva a fost o aventura sa trecem unul pe linga altul cu prapastia in lateral.
Ok, dar odata ajunsi sus… o liniste incredibila, doar cintece de pasarele, vedere asupra vaii si muntilor cu zapada inclusiv din pat … Nici nu mi-a venit sa deschid pianul, mi-era frica sa nu apara vrabiutele ca-n Alba ca Zapada sa ma ia, dracu’, pe sus.
Nici nu-mi vine sa cred ca m-am intors de-acolo, ai putea sa zaci in sezlongul ala la soare ani in sir.

Am incercat si semineul, reusind sa nu dam foc casei. Totul era decorat cu bun gust, cu tot felul de detalii simpatice si animalute insirate prin tot felul de cotloane. Pisica asta de pe tavan am descoperit-o catre final. Sper ca n-avea camere in ochi si nu aparem pe vreun site interesant.

Practic toate casele din zona sint acoperite cu ardezie – banuiesc ca exista ceva plan de uniformizare – si sint teribil de dragute. In plus, majoritatea – inclusiv asta in care stateam – chiar sint facute din piatra. Fara orori de tabla.

La citiva km, mult mai sus (1700m), pe un drum perfect gol, o statiune de ski – Hautacam. Aceeasi atmosfera ca iarna la mare – dezolant. Hors-saison. Vint.

Dar macar am inghetat pe o lumina superba.
Uite, sa va bucurati si voi – o panorama (mouseul misca, scrollul zoomeaza):

Citiva fotografi campasera deja pe culme – a doua zi in zori incepea transhumanta si asteptau nerabdatori sa pozeze turmele.

Un grup mare de cai superbi isi facea de treaba pe linga noi. Si astia complet singuri si liberi pe munte, n-am idee la ce foloseau – nu pareau a avea urme de capastru. Pur si simplu erau. Vite, cai, oi, n-au nici o treaba, sint lasate libere.

Lannisters, ca sa zic asa.

A doua zi, Gavarnie. Probabil cel mai cunoscut (pe buna dreptate) obiectiv din Pirinei, Le Cirque de Gavarnie e foarte impresionant – un circ glaciar de vreo 3 km diametru, inconjurat de pereti mai mari de 1500m, din care cad unele din cele mai mari cascade din Europa. Panorama (click-scroll):

Cea mai mare este La Grande Cascade de Gavarnie, care are aproape jumatate de km (in vreo 3 caderi). E absolut uriasa – nici nu-mi pot imagina Salto Angel care-i aproape dubla.

Ca sa va faceti o idee, pe cararea din dreapta jos sint citeva grupuri de persoane, practic niste punctulete, si sint inca departe de cascada:

Tot aici e si La Brèche de Roland, despre care o sa vorbim mai incolo. Oricum, daca esti in Pirinei si mai ai o singura zi de trait, aici mergi.

Desi nu eram in plin sezon (final de iunie) era deja multa lume. Circul nu e accesibil cu masina, dar ajungi acolo in cam o ora de mers pe linga un piriu turcoaz, prin niste finete din cartile de povesti.

Pe urma mai faci vreo jumatate de ora de la Hôtel du Cirque pina la cascada. Hotelul asta – care e de fapt doar un restaurant – e o constructie foarte veche, din copilaria turismului local. Banuiesc ca n-ar avea voie sa construiasca asa ceva in mijlocul unui parc national. Din fericire nu i-au facut sosea, pe terasa se maninca bine si scumpicel, iar privelistea e absolut imbatabila (panorama – click, scroll, ce vreti voi):

Pe asta de sus mi-as imprima-o pe un perete, da, in fata patului de exemplu.

Aici nu am pus o fotografie cu un grup mare de asiatici pensionari care urcau din greu la 35 grade cu soarele la zenit infofoliti complet in pulovere, manusi si masti chirurgicale – nici un centimetru de piele – totul ca sa nu se bronzeze, ca nu-s tarani. Ti se face rau sa-i vezi, eu nu stiam ce sa mai scot de pe mine.
Tot aici linga mumii a fost si singurul loc unde am auzit vorbindu-se romaneste in tot concediul, destul de surprinzator.

Am urcat pina aproape de cascada, dar sub ea nu vezi decit ultima cadere, de vreo suta de metri, si aia nici nu mai e apa macar, e un con urias de picaturi foarte reci care te uda tot, se misca aleator dupa vint si in general face fotografiatul imposibil.

Erau si citiva care s-au spalat in cascada, dar e groaznic de rece, vine direct dintr-un ghetar 500 m mai sus. Se vad in apa jos:

Soarele lumineaza cascada mult dupa prinz abia, si razele oblice prin stropii de apa arata foarte fain.

Sorry pentru diversele pete de pe fotografii, e atit de multa apa in aer incit n-ai cum sa ai obiectivul uscat.

Dupa restaurant exista si o limba enorma de zapada care nu cred ca apuca sa se topeasca vreodata.

O alta descoperire simpatica ar fi ca magazinul de suveniruri din satulet vinde bijuterii din fildes veritabil. Imi imaginez ca sint foarte putine locuri unde mai poti cumpara asa ceva, si unul din ele e in virful muntelui.
Povestea e ca intreprinderea familiala respectiva are traditie foarte lunga in domeniu si, in conditiile in care materia prima nu mai poate fi importata, au pastrat toate deseurile ramase de-a lungul anilor, si din ele continua sa faca tot felul de chestii. Toate vin cu certificat de conformitate pentru vama, evident.

Hai, inca o panorama, for the road:

Mai multe fotografii aveti aici – vedeti-le. Sper sa puteti, inca n-am prins subtilitatile Google+.
A, si aveti voie sa comentati, nu-mi face placere sa vorbesc ca televizorul. It’s only common courtesy.