Road Trip – Pirinei 6

Deci da, lumea chiar citește de la serviciu.
Un alt experiment: ia să vedem cît pot să scriu cu diacritice pînă să mă enervez.
Și încă unul: ia să vedem cît pot să scriu de mult pînă să vă enervez.

Le Tour de France începea în cîteva zile, deja toate drumurile de altitudine pe traseu erau vopsite și răsvopsite de fani cu numele și culorile sportivilor favoriți – sînt zone în care aproape nu se mai vede asfaltul – oare ăia apucă să vadă ceva la ce viteză au ? Sau măcar pot fi atenți, la ce efort depun ?

Oricum, îmi place teribil dedicația publicului pentru nebunia care este Tour de France (valabil și pt il Giro și Vuelta). Cînd vezi la TV (da, am, îl deschid doar uneori și aproape doar pe Eurosport, de ce-om mai plăti cablul, nu știu) cum sînt cocoțați zecile de mii de fani pe fiecare centimetru liber pînă pe marginea prăpastiei așteptînd să treacă plutonul, te întrebi dacă ar funcționa așa ceva la noi. Există turul ciclist al României, dar urmărind filmările pe Youtube din zone montane nu pare a exista vreun spectator. În Franța vin cu rulotele și se instalează cu zile înainte ca să prindă locuri bune. Și tot efortul ăsta ca să-i vadă făcînd vîj o dată și gata, nu-i ca la Formula 1, jdemii de ture. Mi se pare cam frustrant.
Oricum, echipele se pregăteau din greu pe o vreme să nu scoți un toboșar afară, ploaie, ceață și frig.

Col d’Aubisque -1709m. Cicliștii ăștia sînt supraoameni. Să urci o diferență de nivel de 1300m pedalînd mi se pare inuman. Dar ce să zic de 4500m ?
Anul ăsta la Tour de France etapa zonei a conținut, între altele, col d’Aubisque la rînd cu col du Tourmalet și col d’Aspin. Mda. 4500 m.
Ce-i drept, coborîrea e mult mai confortabilă, deși mi se pare foarte riscant să mergi tare pe-acolo, n-ai nici un fel de parapeți și, dacă ieși în decor, îți rupi gîtul lejer.
Am văzut cicliști de toate vîrstele și sexele, inclusiv doamne în etate pe col du Tourmalet. Respect !

Iată un drum cu înclinație tipică pentru cicliști. Panta rhei nr.5.

În toată zona Col d’Aubisque – teoretic una foarte mișto – n-am văzut absolut nimic – ceață s-o tai cu cuțitul. Pe măsură ce urcam se tot lumina, și cum am ajuns sus, la zenit vedeam un pic de cer albastru – cîteva zeci de metri mai sus ieșeam la soare. Foarte enervant.
Pe vîrf sînt cîteva biciclete cărora nu le ghicești scara – mai ales pe ceață – pînă nu te apropii.

Col du Tourmalet – 2115m, un alt monstru ciclist, unul din cele mai faimoase din Tour de France. 1400m de urcuș ucigător (ăsta e clasificat ca hors-catégorie, mai pe românește inuman, ca și Hautacam din episodul 3).

La poalele lui, un alt monstru, de data asta de kitsch – stațiunea de ski La Mongie. Mare de tot, dar fiind vara sufla vîntul. Plină de tot felul de animăluțe și situațiuni:

wtf, wrong continent ?

Bânecomat

Miorița blues

You shall not pass !

Din La Mongie pleacă o telecabină în două etape care duce în vîrful Pic du Midi de Bigorre (2877m). A doua jumătate e o plăcere pentru cei cu rău de înălțime – pe o distanță de 2.6 km nu are nici un stîlp, e suspendată deasupra vidului, foarte impresionant. Bănuiesc că la vremea construcției era cea mai mare din lume – recordul pentru nesusținute pare a fi de vreo 3 km si un pic.

Pic du Midi e un munte izolat, ascuțit-piramidal și cu vîrf greu accesibil, departe de orașe mari, într-o zonă cu puțină poluare luminoasă. Așa că prin 1900 au început să-i construiască un observator astronomic pe vîrf. Ăsta a fost focusul următoarelor 2 zile și vreau să vorbesc mai mult și mai serios despre asta. Dacă nu vă interesează, skip și vedeti să nu ratați niste imagini frumoase în albumul foto.

De jos, observatorul arată așa:

Pentru cine știe franceză sau googletranslateză, aveți o scurtă istorie interesantă a sa. Într-o oarecare măsură începuturile sînt comparabile cu primele explorări polare – gradul de izolare, dificultatea de acces și greutățile traiului acolo mai ales pe timpul iernii sînt remarcabile, la fel ca și voința pionierilor. Timp de 50 și ceva de ani totul a fost cărat cu spatele și cu măgarii în ascensiuni de cîte 12 ore. Chiar și construcția terasei (și mai ales cea a turnului telescopului mare, ăla din stînga) în vremuri moderne în condițiile respective au fost extrem de solicitante.

Observatorul este de fapt mult mai mult decît îi spune numele, e un centru multidisciplinar, acum astronomia predomină, dar de-a lungul timpului au studiat tot felul de chestii, de la biologie la fulgere. Avînd o infrastructură solidă și importantă, pot fi primite echipe mari de savanți care să studieze efectele altitudinii asupra … you name it.

La un moment dat a fost foarte aproape să fie închis, nu li s-au mai alocat fonduri publice, și atunci cineva a venit cu ideea să se finanțeze parțial prin turism – atît timp cît există atîtea structuri de cazare destinate cercetătorilor, unele pot fi alocate turiștilor care să petreacă o zi și o noapte alături de cei care observă și trăiesc acolo, cu ghid, mîncare și tot, marketînd toată povestea cumva și ca „salvați observatorul Pic du Midi”. A mers atît de bine încît acum serviciul ăsta e deschis tot anul (Les Nuits au sommet) – maxim 18 persoane pe noapte pot înnopta acolo și e așa mare cererea (și e scump, nene !) încît trebuie să te programezi cu mult timp înainte ca să prinzi loc. E drept că noi am scăzut dramatic media de vîrstă. Probabil Pic du Midi-ul e pe multe bucket list-uri.

Nu sînt familiarizat cu structurile și politica privind cercetarea în era internetului. Ce pot să vă spun e că instrumentele sînt subînchiriate echipelor din lumea întreagă – vin douăj’ de papuași de la Universitatea din Bongo-Bongo și vor să studieze viteza de creștere a cristalelor pe Sedna timp de 7 zile, nu-i deranjează nimeni. Numărul de obiecte studiate e destul de mic – chiar și un ultratelescop ca ăla mare trebuie să facă expuneri de ore întregi pentru obiecte cerești de luminozitate mică.
Foarte mulți din cei care lucrează aici o fac benevol și prin rotație, sînt un fel de hipioți nerds teribil de simpatici si adeseori fascinanți (pentru mine, care sînt în fond un geek). Absolut toți sînt PROFUND mîndri de ceea ce fac și teribil de pasionați. Dacă îi lăsai sînt convins că ne-ar fi vorbit zile-n șir. Unul din ei – care nici măcar nu era ghidul nostru – a ținut să ne explice timp de cîteva ore tot felul de chestii, de la cum fac să descopere exoplanete pînă la chestii de zi cu zi, gen cum găsești Steaua Polară și care-i Casiopeea. Foarte, foarte rar am întîlnit oameni atît de pasionați (și relaxați) de ceea ce fac. Mi-a plăcut enorm pasiunea lor, par a fi un fel de muzicieni – rupți în fund, dar fericiți. Au literalmente stele în ochi. Era unul care era vînător de eclipse și se plîngea că în ultima vreme au ajuns eclipse pentru bogătași, toate sînt vizibile numai de prin Bora-Bora și Noua Zeelandă.

Nu mai scăpam de unul dintre inginerii constructori responsabili cu telescopul mare (cel mai mare din Franța), care timp de vreo 3 ore ne-a dus prin toate cotloanele și ne-a spus tot ce se putea spune despre el. Cîteva lucruri interesante care nu apar pe net: are o oglindă de 2 m și ceva de cîteva tone, unică și priceless deci neasigurabilă și nedeplasabilă, șlefuită manual la toleranțe de microni. Stratul de argint reflectorizant de pe ea se deteriorează în timp, așa că la fiecare 18 luni trebuie refăcut, dar evident că nu merge să îl pui cu pensula, nu trebuie atins, nu poți să duci oglinda în vale, așa că au inventat un sistem in-house – o bagă într-un clopot uriaș vidat și sublimează argint într-o peliculă subțire de cîțiva atomi pe ea. Telescopul e ditamai măgăoaia într-un tub cît un bloc de 10 etaje, e un frig de înțepenești în camera lui – totul trebuie să fie cît mai rece, senzorul e răcit cu azot lichid aproape de 0 K (-273 grade C), n-ai voie să stai mai mult de cîteva minute lîngă el, orice variație de temperatură și umiditate afecteaza toleranțele infime ale mecanismelor. Respirația ta contează ! De fapt nici nu poți să mergi pe lîngă el, orice vibrație se amplifică enorm – de aia i-au construit o clădire specială, flotantă cumva în interiorul alteia, cu amortizoare de vibrații. Cupola rotativă e o altă enormitate complexă. Și toate astea se mișcă, și au o precizie fenomenală.

Evident, imaginile cu astronomul în șubă și țurțuri la nas lipit de ocular sînt de domeniul trecutului pentru telescoapele mari, acum astronomul în șubă se uită la un monitor, observațiile se fac exclusiv digital, în camera telescopului nu se intră decît cînd e ceva de montat, controlul lui și al cupolei se fac dintr-o altă clădire, unde ajunge și feedul de la instrumentele de captare – e destul de dezamăgitor să vezi că tot ce iese din urieșenia aia nemaipomenită de sute de tone e un amărît de cablu de rețea lipit cu leucoplast, vai de mama lui.
Un alt lucru la care nu mă așteptam este faptul că telescopul nu e închis într-un cilindru etanș, ca un telescop amator. Oglinda principală e în discul ăla negru de la mijloc, și dacă ții neapărat poți să arunci o gumă pe ea. Se mai formează și condens, rămîn dîre, sînt tot felul de probleme. Captorul și instrumentele de măsură sînt cutiile alea de jos din care ies mațe:

Turnul de 30 de m a trebuit turnat dintr-o singură bucată dintr-un beton special ca să nu existe nici un fel de fisuri. Să faci asta la 3000m fără să te oprești cîteva luni, cu gheață și vînt care dărîmă macaralele e o treabă.

Stația este o platformă de vreo 150x25m, practic o clădire uriașă săpată în stîncă (cam cît Casa Poporului de lungă), cu terasă deasupra. Plus un releu TV de peste 100 m, responsabil cu transmisiunea digitală pt o bucată mare din Franța.

Interiorul include aproape 5 km de culoare, poți să te pierzi liniștit, ceea ce am și reușit. Totul suspendat pe un vîrf foarte abrupt pe cam toate părțile.

Toate camerele au o vedere superba, doar cablurile telecabinei deranjeaza un pic. Sînt 2 perechi de geamuri duble pe niste ziduri de vreun metru grosime, aici nu prea te joci cu frigul. Din fericire nu au fost sub 0 grade nici noaptea, și aproape fără vînt – perfect ! Dar nu-mi fac iluzii, asta e excepția.

Alesesem data solstițiului, luna era nouă și răsărea pe la 6 dimineața, deci noaptea neagră perfectă pentru observații astronomice.
Și am văzut asta:

N-am dormit mai deloc, tot timpul ieșeam să mai vedem ce se întîmplă, pe la 3 dimineața ne-am întîlnit cu ghidul și celălalt astronom voluntar, se făcuse o gaură în nori dar pînă să deschidă cupola/fixeze telescopul s-a dus dracului. Am apucat însă să ni se facă un instructaj stelar rapid pe care am reușit să-l uit între timp. Ce n-am uitat este scula pe care au folosit-o ca să ne identifice stelele – practic o sabie laser. Nu știu cum dracu funcționa pointerul ăla, dar emitea o rază verde care ducea în aparență exact pînă la stea. Nu cred că vreau să-mi bage cineva așa ceva în ochi pe la vreun show.
N-am mai uitat nici asta: cum identifici Steaua Polară – continui în sus peretele drept al Carului Mare de 5 ori. Casiopeea e un W mare în aceeași direcție la aceeași distanță mai departe. Cygnus e o cruce mare avînd drept cap o stea dublă frumoasă ușor de observat (aia luminoasă, Deneb, e coada, wrong end). A, și Orion mai e ușor de recunoscut. În rest, părerea mea e că astronomii au o imaginație foarte bogată, n-am putut identifica alte constelații.
Se laudă ei cu cer negru, dar tot nu era ca în Noua Zeelandă. Se vedea clar undeva la vreo 120 km distanță lumina de deasupra Toulouse-ului.

In tot labirintul ăsta de coridoare, săli și sălițe există și un ditamai muzeul unde afli toată istoria. Cert e că au fost oameni foarte hotărîți. Era o filmare simpatică în care bucătarul era totalmente disperat că nu poate face spaghetti al dente – aici apa fierbe la o temperatură mult mai scăzută decît la nivelul mării – 80 si ceva de grade.
Aici sînt cîteva panorame complete din diverse zone ale observatorului, inclusiv în sala telescopului Lyot (trebuie Quicktime).

Acum observatorul ăsta e celebru – a fost folosit și de NASA pentru stabilirea locului aselenizării misiunilor Apollo, sau pentru măsurarea cu precizie de centimetri a distanței pînă la Lună (cu laser, frate). Sub vreo 10 cupole stau o grămadă de aparate: am văzut mai multe telescoape mari și mici și un coronograf – ăla care studiază coroana solară creînd o eclipsă artificială.
Am apucat și observații solare directe, cîteva pete solare anemice și cam atît. Pe total, tot personalul a fost atît de mișto și de proactiv, ca să mă exprim corporatist, încît ne-a dat senzația unei întreprinderi familiale. Mna, sigur, prezența noastră acolo însemna bani pt observator, dar n-am simțit asta. De fapt, am simțit mai curînd că eram primul grup de turiști care venea vreodată acolo. Jos pălăria.

Pentru că e un munte izolat, ai o viziune de ansamblu superbă pe toate părțile asupra Pirineilor centrali, dar și asupra cîmpiei spre nord. Ai de asemenea senzația că soarele apune mult mai jos.

Highlightul au fost însă apusul și răsăritul, unele din cele mai frumoase pe care le-am văzut vreodată – chiar și ghizii au fost impresionați, și ei stau acolo.
Cu covor de nori,