Road Trip – Pirinei 8

Continuăm, după o Peninsulă și o Veronă pline de soare, muzică și voie bună.

Am mințit, n-a fost senin peste tot.
Am mai încercat o trecătoare ciclistă faimoasă: col d’Aspin, foarte frumos și aici:

Destinația principală era rezervația Massif de Néouvielle (din 1935, ca și Retezatul).

Muream de draci, am mers cîteva zeci de km printr-un nor compact, lăsaserăm deja orice speranță noi care intraserăm în el. Fix pe marginea rezervației se termină norul, da’ fix ! Tot ce ajungea peste lac dispărea ca prin farmec.

Aveam să aflăm mai încolo că grație orientării sudice, izolării prin creste înalte în jur și temperamentului general al populației aici există un microclimat foarte special, mai cald cu cîteva grade și mai uscat. Așa că pădurea ajunge la cea mai mare altitudine din Europa – 2600 m (la noi limita e pe la 1800 m), rododendroni sînt cu miile, ca și fluturii, iar noi facem insolație. Se poate mai rău, zic.

Dacă Pirineii sînt munții cu cea mai mare densitate de lacuri din Europa, zona asta e cea mai concentrată din Pirinei – peste 200. Unele sînt antropice – e ciudat să vezi baraje într-o rezervație – altele glaciare. Povestea e așa: după construcția barajelor undeva în sec XIX (primul în 1869, au fost refăcute ulterior) au făcut ditamai drumul pînă la lacul Cap-de-Long, la 2100 m altitudine prin 1970, ocazie cu care a început turismul de tip bîlic, cu mai puține manele dar și mai multe mașini. Atît de multe (ni s-a spus cîte, am uitat, era ceva inimaginabil) încît praful/noxele au sufocat efectiv copacii din apropierea drumului (am un feeling că pomii puși pe mijloc pe blvdul Unirii sînt un exercițiu în futilitate). Au dispărut animalele, și în general povestea s-a dus dracului așa de tare încît s-a tras linie și după cîteva măsuri parțiale s-a ajuns la interzicerea completă a traficului cu motor în zona rezervației, între lacul Orédon și Aumar. Rezultatul este că s-a spălat dramatic calitatea turiștilor și numărul lor a devenit suportabil pentru o rezervație. Cred că și Bîlea are nevoie acută de așa ceva.

O panoramă din parcarea de plecare (click-drag-scroll):

și două din parcarea de destinație (click-drag-scroll):

Lași mașina și la fiecare 20/30 minute apare o camionetă care te duce sus, în timp ce șoferul își spune poezia – foarte simpatic, interesant și competent, n-a vrut să primească șpagă sub nici o formă (am încercat !), rezervația e casa lui. Ne-a povestit că sînt vreo 6 perechi de vulturi bărboși în rezervație pe văi pe care nu merge nici dracu’, că trebuie să-i pîndești zile-n șir și îi recunoști după coada în formă de romb, că ursul e învinuit deseori pentru probleme cauzate de cîini vagabonzi (oi care se aruncă în hău, gen), că aici există pe lîngă șobocîrtițe acvatice care miros prada sub apă și broaște care stau și 10 ani la stadiul de mormoloc multe specii de fluturi rare și strict protejate (îmi imaginez portretul cu recompensă al unui braconier periculos cu ochelari rotunzi și plasă de prins fluturi Paganel style) – se pare că piața neagră a fluturilor e foarte importantă. Între ei, Graellsia isabellae, un fluture verde enorm. Pe ăsta nu l-am văzut – oricum e nocturn – dar tot am pozat ceva rar, o specie care nu există decît aici, pe vîrfurile Pirineilor centrali: Erebia gorgone. Deloc spectaculos.

Să compensez cu o zygaenidă endemică. Astea, după ce că au denumire politically incorrect, sînt toxice și o arată foarte clar – îndrăznește să mă mănînci. Sînt atent și nu mănînc niciodată zygaenidae, ceea ce vă recomand și vouă.

Am înconjurat tot lacul Aumar, cu popas poză la fiecare 10 m. Un fel de pelerinaj tibetan, pt cunoscători. Cred că ne-a luat 3 ore, cu tot cu mîncatul celui mai bun sendviș din lume cu muștar.

Panorame lac d’Aumar (click-drag-scroll-zoom), înjurături prin birou posibile:

Are și pești – n-am văzut niciodată un păstrăv de 60 cm alb cu puncte roșii altfel decît din sticlă pe mileuri pînă acum. De remarcat ăla micuț care dispare rapid pe la capătul corect al celuilalt.

Copacii sînt pini, majoritatea multicentenari, unii milenari. Cresc extrem de încet din cauza condițiilor de altitudine extremă – am văzut cîteva trunchiuri rupte – inelele de creștere sînt atît de apropiate că aproape nu le distingi – sub 1mm. Probabil cel mai bătrîn Codru pe care l-am văzut vreodată.

Am coborît pe jos înapoi la lacul Orédon – o plăcere, sînt tot felul de lăcușoare (chiar așa se cheamă – Les Laquettes) care curg din unul în altul, iar în final ceața se ridică peste ultimul de jos.

Mai există un drum de altitudine aici – între lacul Orédon și lacul Cap-de-Long, ăsta e închis și el, dar doar în sezon plin, noi am apucat să mergem pe el. Barajul este uriaș și suspendat undeva sus, îmi și imaginez un film-catastrofă de Michael Bay în care e dinamitat și un val enorm distruge toată valea. Cu roboți zburători.

După alte cîteva senzații tari pe curbe aeriene sîntem pe baraj.

Drumul mai continua puțin – nu duce nicăieri – dar o surpare titanică l-a terminat – un versant întreg s-a prăbușit peste șosea și așa a rămas.

Iar ceața urcă, urcă.

Cîteva panorame de pe baraj (click-drag-scroll-zoom):

Cred că o să trebuiască să-mi iau și un obiectiv fisheye, unele panorame au nevoie de un unghi mai mare. Click Donate ! 🙂 (apropo, fără legătură, știați că nu a clicat nimeni niciodată pe Donate ?)

Și, ca de obicei, multe alte poze cu taguri GPS aici.

sixu’ (încă se crede că ăsta e blogul personal al lui Dan, așa că o să încep să mă semnez).