Ştiu, suntem în 2013, avem toţi playere portabile pe care încap grămezi de muzici, ne putem lua biblioteca întreagă cu noi la drum fără niciun efort, nu costă nimic, totul se găseşte gratis pe net pe undeva dacă ştii pe unde să cauţi, dacă nu, întrebi un prieten, versurile sunt la îndemână pe site-uri specializate, ok, nu sunt toate corecte, dar totuşi (!), avem buton de shuffle, sau, de ce nu, un playlist deştept pregătit la cafea sau procesat direct de un progrămel, nu cumva să ne plictisim ascultând vreun album întreg. Ştiu toate astea şi profit la rândul meu de epoca în care trăim. Nu am nici cea mai vagă intenţie să sparg/ard/împuşc/etc. iPod-uri ca tovarăşul Wilson în documentarul Insurgentes sau să bat pe cineva pe stradă că ascultă muzică pe telefon fără căşti. Dar recunosc că sunt îndrăgostit de una din tehnologiile apuse, care subzistă încă din cauza unor nebuni ca mine – the mighty Vinyl.

Vinilul a început să piardă teren odată cu apariţia CD-ului (în 1982), un format mult mai puţin perisabil, mai lejer de transportat, care putea fi ascultat şi în maşină sau, de ce nu, pe stradă. Formatul mp3, apărut în 1995, a demolat o industrie şi a remodelat felul nostru de a pune problema, mai ales după apariţia Napster-ului în 1999. Toate aceste tendinţe au îngropat şi mai mult demodatul vinil, iar mulţi dintre noi au avut chiar senzaţia că a dispărut. De fapt, după cum spuneam mai devreme, el a continuat să existe, însă în ediţii din ce în ce mai limitate şi, evident, mai scumpe. De unde şi impresia unora că e un moft de lux.

Vorbind însă de calitate, haideţi să o luăm băbeşte. Aţi ascultat vreodată un mp3 cu la 64 kbit/s? Dar unul la 320 kbit/s? Deosebirea dintre cele două e audibilă, deşi diferenţa dintre 64 şi 320 nu e la fel de mare ca cea dintre 320 şi 1411, cât are CD-ul. Ştiu, există şi Super-Audio CD-ul şi DVD-ul Audio, care au un bit-rate şi mai mare, dublu chiar faţă de CD-ul obişnuit. Dar au totuşi o limită. Vinilul nu are bit-rate. The sky is the limit. Şi credeţi-mă pe cuvânt, se simte.

E drept, odată cu pick-up-ul trebuie să-ţi cumperi şi alte scule, boxe, amplificator, costă bani, economia e varză, la tăţi ni-i greu, etc. E doar un moft, după cum spuneam. La fel cum a devenit un moft să stai o oră într-o cameră fără să faci altceva decât să asculţi un disc care îţi place (fie el în orice format şi pe orice suport)…


4 Replies to “Un moft de lux”

Dă-i un răspuns lui amanda Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *