Cîteva cuvinte despre copertă, ep. 1

Din momentul în care am decis că ne ocupăm de „proiectul ăla cu anul” – sincer, credeam că va mai întîrzia, alte chestii păreau să ne mănînce timpul înainte – am început să mă gîndesc la un concept unitar care să continue omogenitatea muzicii și versurilor. Pentru că aveam timp și piesele erau deja schițate bine toate, mi-am propus încă un proiect grafic faraonic de tip A Kind of Alchemy. Dialogul intern a fost scurt și intens: Emisfera dreaptă (ED): „VREAU SEROTONINĂĂĂ miauuu”, Emisfera stîngă (ES): „Mamă, ce-o să mai muncești, mai ții minte A Kind of Alchemy, iar n-o să dormi o lună !” ED: „Nuuu, acum am experiență, cît de greu poate să fie ?” ES: „Foarte, sînt emisfera stîngă, sînt aia cu logica…. Oh shit, sîntem ambidextru. Nu putem ști care dintre noi e vocea rațiunii !”
Deci, la muncă !

Ce știm despre album ? Habar n-am, conceptul e al lui Dan, dar știu ce cred eu că știu despre el: un șir continuu de 12 piese înlănțuite, ascultabile din orice moment în buclă, fiecare scrisă în și privind cîte o lună a anului. Nu a unuia anume, ci a anului universal, mereu același, mereu altul, la nesfîrșit. Un amalgam de mituri, zodii, evenimente, personalități proprii lunilor respective. În același timp, pe alt plan se conturează povestea unui El și unei Ea care trec prin toate anotimpurile unei relații. Dar despre asta, altă dată.

A, și începe cu martie, natura reînviată, precum calendarul roman antic. Așadar: infinit, ciclic, dualitate, love, rituri, mituri, multe din ele romane.

Previzibil, nu mie mi-a venit ideea de mozaic antic. Doamnei i-a. Dar mi-am însușit-o fără probleme. Și am crescut și miza, dacă tot nu era ideea mea: am decis să fac o suită de mozaicuri cît mai diferite, pentru fiecare piesă cîte unul, ascunzînd ca de obicei simbolistica pieselor în ele. Și am reușit să mă și țin cît de cît de autojocul ăsta cu reguli autoimpuse, că sînt autoîncăpățînat.

Ulterior, după zeci de variante și păr smuls, Dan a venit și cu titlul potrivit: Eternal Return – l’éternel retour (mitul religios, nu conceptul filosofic, că doar trebuia să se cheme la fel, nu era suficient de mare confuzia), disecat de Mircea Eliade, cu care avem un featuring în intro. N-a vrut să cînte.

Abia după ce am avut titlu am putut stabili conceptul grafic al copertei, și anume nodul lui Solomon, un motiv decorativ surprinzător de comun în multe culturi, religii și perioade, deci suficient de universal pentru a fi relevant și de obscur pentru a fi interesant:
https://en.wikipedia.org/wiki/Solomon%27s_knot
Am avut norocul să se potrivească perfect pe ambele planuri – planul mitic/regățean: nodul ăsta simbolizează eternitatea, reîntoarcerea, dar și planul concret – povestea celor doi: interdependența, înlănțuirea celor două zale. Yay.

Gata cu teoria. Acum, singura problemă era că n-am încercat niciodată un mozaic.

După ce am citit două cărți și am urmărit cu oroare crescîndă zeci de tutoriale despre cum faci mozaic și supraviețuiești să povestești (și să faci tutoriale), am decis să încerc ceva din piatră, în stil roman/grecesc. Și, cum materia primă e al dracului de greu de găsit (da, știu, e piatră, wtf, dar nu e așa simplu), m-am oprit la marmură. Multe culori, pungulițe cu pătrate mici (denumirea lor romană se păstrează și azi, se cheamă tesserae. Pătrate latinești, adică. Info de folosit neapărat la partyuri, epatare garantată, forever alone. Singular tessera.)

Avem așa: marmură, pisică, clește de tăiat piesele, desen, pisică, lipici, pisică.

Ce n-am știut cînd m-am apucat de execuție ar umple cărți. Spicuim:

• Pisica și mozaicul sînt incompatibile. Marmura e ușor indigestă, pisica creativă, pătrățelele alunecoase.
• Tăieturi drepte, toate degetele. Alege una.
• Marmura roz se face praf la mai orice mișcare, aia verde e din diamant, aruncă așchii cu viteză supersonică și toate ajung invariabil într-un loc inaccesibil.
• Diferența dintre pioneze și așchiile de marmură e că pe pioneze riști să le vezi cînd ți se înfig la fel de eficient în talpă.
• Desenele pînă atunci simetrice suferă o distorsiune spațială inexplicabilă întotdeauna după ce au fost acoperite în mare măsură cu mozaic lipit. Cred că mozaicul în general este o gaură neagră ce transformă cercul în oval, dreptele în curbe și banii în amintiri.
• Judecînd după faptul că vreo 12x12cm de marmură mozaic vărsată costă 30 de lei, fie romanii erau putred de bogați, fie nu s-au păstrat etichetele Pompeii: Made in China.
• Am lipit totul cu lipici acrilic, nu m-au mai ținut nervii să umplu interstițiile cu ciment. Am imitat un mozaic antic cu cimentul dizolvat, deci.
• Foarte util e uleiul de piatră, cu care poți să-ți dai simultan foc casei și să dai luciu și intensitate culorilor mozaicului, mînjind absolut totul în jur.
• Ramele suedeze de la Ikea și mozaicurile romane au fost făcute unele pentru altele. Ikeus non habemus? Mosaicum non atirnamus, Deo gratias. Sigur, are multe kile și mă aștept să scot pisica de sub el într-o zi, dar arată mai bine pe perete decît pisica împăiată.
• Culorile au grijă să se termine cu fix 3 piese înainte de a nu mai avea nevoie de ele.
• Abia in final, după ce îl vei ridica la verticală, vei afla ce piese nu ai lipit. Și mai ales cîte.
• Marea majoritate a pieselor trebuie tăiate sub diverse unghiuri pentru a putea forma curbe. Pare simplu. Pare.
• Tipul care a făcut portretul Luciei din mozaic e un mare meseriaș, chapeau. Iar coincidența e totală și simpatică.

Faptul că am terminat de bine de rău în patru zile primul meu mozaic de aproape 2000 de piese de 50×50 cm ține de domeniul fantasticului. N-aș mai face asta. Treaz, cel puțin.
Da, marginea e cam grecească, iar interiorul destul de roman. Nu e o poveste localizată, și oricum sînt toate românești și scrie-n engleză pe ele.
Se putea mai rău.
Putea fi un vitraliu.