Grafica Eternal Return, ep. 4: Let us settle down

Să ne mai așezăm un pic. N-am mai scris nimic de vreo două luni, de la Colectiv încoace. Pur și simplu mi-au fugit și cheful și umorul. Încerc să-i momesc cu pannetone, că tot sîntem sufocați de pannetone pînă de sărbători, e sezonul sf. Panneton și VREAU SĂ NU MAI AM PANNETONE ÎN CASĂ că dau în diabet de la atîta pannetone. Zahărul e cocaina mea.
Dar divaghez.
Ce ziceam ? A, da. Aș vrea să continuu serialul graficii Eternal Return, știu că nu mai e la fel, dar hai totuși să-ncercăm să vedem primăvara în miezul iernii.

Settling Down. Martie. Prima piesă.
Într-un calendar normal (din emisfera nordică, aia cu Moș Crăciun în șubă, nu chiloți), un an ar trebui să înceapă, probabil, cu trezirea la viață a naturii, cu verde, cu primul gînd de primăvară, păsărele și Albă ca Zăpada.
Vechii romani așa au făcut: înainte să-și bage nasul care mai de care imperator prin calendarul plebeilor, anul avea zece luni și începea în martie. SEPTEMbrie, OCTOmbrie, NO(V)iEMbrie, DECEMbrie erau lunile 7-10, după cum le zice și numele (cam schizo să realizezi că de fapt decembrie înseamnă luna a zecea, nu ?) și tot ce era după decembrie pînă primăvara era pur și simplu ignorat. Atunci e frig și urît; dacă nu le băgăm în seamă, zilele alea trec mai repede. Ghișeele închise, nici un metru de autostradă, te uită zăpada-i cît gardul/we don’t need no water, let the muthafucka burn.

Și, deodată, dintr-un tufiș, țuști primăvara !
Iar nomadul, surprins, alege să se oprească din bănănăit (literalmente), să prindă rădăcini adînci-adînci, să-și semene ogorul și să strice viața amoroasă a tuturor descendenților săi, în vecii vecilor (de citit Sex at Dawn).

Nu cred că există multe piese rock cu specific agricol. Ptiu, tocmai îmi vine în cap Sapa Viței de Vie. Ok, atunci probabil nu sînt multe despre tranziția de la nomadism vînător-culegător la agricultură. Am putut deci să improvizez fără constrîngeri.
A fost simplu, nici n-aveam cum să aleg altceva decît semințe pentru mozaicul Settling Down. Un simbol atît de elocvent, aproape un clișeu.
După o tură de MegaImage (one can not simply escape Pannetone™) m-am trezit cu un dulap plin. Nu am cuvinte să vă povestesc cum am separat în 5 culori o pungă mare de fasole colorată mixtă. Eram într-o poveste.
Am cuvinte însă să vă spun că mazărea congelată arată bine cam 5 minute după dezgheț și trebuie să te miști foarte rapid dacă nu vrei să ai un tablou cu mulți Keith Richards minimarțieni.

De folosit am folosit vreo 13 tipuri diferite, de floare băieți, dar și de bostan cal.1. Știu că sînt 14 pahare, recunosc că unele au fost prea gustoase ca să apuce să fie și estetice.

Plăntuța aia firavă e un fel de partea vizibilă a icebergului – contează mai mult ce se ascunde printre coropișnițe și cîrtița Varvara. Locatarii din zona Eroilor Sanitari au aflat asta de curînd.

Tabloul a fost fotografiat jumătate cu jumătate și asamblat ulterior – n-aveam loc pe planșă pentru tot. Chiar și așa, partea de jos a fost a dracului de frustrantă, e destul de greu de convins un bob rotund să fie așezat pe o suprafață plată cu o pensetă. Și să și stea acolo.

Instrumentele cu-adevărat folositoare pentru nebunia asta sînt trei: șpaclu, periuță de dinți și linguriță. Periuța uniformizează ușor distribuția pe suprafețe mari, lingurița bătută ușor e pentru umplut golurile, șpaclul pentru curățare rapidă, și să nu uităm ciocanul mare pentru dat în capul propriu după vreo trei ore de așa ceva.

Pisica m-a ajutat teribil prin neprezentare. Inspecția finală:

Iată și o variantă cu lumină directă, dar cea cu lumină laterală a ajuns pe album, mai dramatică.

În final, pentru că piper cu fasole, orez, linte și muștar probabil că nu pot alcătui decît o specialitate indiană, n-aveam curry, iar o tură de Cenușăreasa sortînd grîul de neghină e destul, totul a ajuns la gunoi.
Unde probabil că va încolți în martie, reîncepînd ciclul.