Cât timp ne pregătim pentru concertul de pe 4 noiembrie de la Sala Palatului, care va fi foarte special, m-am gândit să studiez și eu un pic prin grimoarele netului și să împart cu voi o scurtă (mă rog, cât pot eu să mă abțin) privire asupra instrumentelor cu claviatură.
Clăpari au fost de vreo 2300 de ani și o să mai fie. Fiind cu vreo 250 de ani mai vechi decăt Iisus, practic clapa bate Papa, chiar dacă nu e cea mai veche meserie din lume. Iar primul despre care știm, acel LUCA (last universal clăpar ancestor, nu evanghelistul covrigar) este Ctesibius din Alexandria, un inginer grec care nu doar că a inventat prima orgă, dar a și devenit primul său specialist-muzician. Probabil pentru că nu era altul. Ei bine, primul instrument cu clape – hydraulis – era ceva surprinzător de complex, un strămoș al orgilor de biserică, utilizând aer comprimat de un mecanism cu apă. Cel mai vechi instrument descoperit până acum este hydraulis-ul din Dion (secolul 1 î.Hr.) – puteți vedea și asculta o variantă reconstruită aici. Există unul și la Budapesta în muzeul Aquincum. Deși apare mai peste tot ca fiind roman, țeapă, a fost inventat de greci. Sau daci, cine știe?
Vreo mie de ani de-aici nu s-a întâmplat mare lucru: mai o ciumă, mai un creștinism – au mai lucrat un pic la modelul ăsta, dar nu a evoluat fundamental. Surprinzător, următorul instrument cu clape a fost organistrum, precursorul hurdy-gurdy, sau viorii cu clape, nici nu știu dacă are un termen în română. Nu, nu flașnetă. Vielă cu roată, aparent. O vioară mai mare cu clape în loc de taste. Am avut bucuria să-l ascult pe un maestru care și explică funcționarea acestui instrument desuet: Jim Tribble, care cred că încă prestează în castelul din Edinburgh.
Apoi, explozia. Primele orgi mari fixe prin biserici prin anii 1400 – e una care încă funcționează la Sion (Elveția). Săptămâna trecută – parcă m-au simțit! – au recondiționat și cântat la cea mai veche orgă creștină după 800 de ani, descoperită în biserica Nașterii din Betleem.
Prima orgă cu claviatură modernă cromatică, dar cu clape mai mari, să le poți lovi cu pumnul – muncă grea pentru organiști – a fost instalată în 1361 la Halberstadt în Germania. Ca fapt divers, în același oraș se desfășoară din 2001 un proiect al lui John Cage – As Slow as Possible: o piesă cântată mecanic care va dura în total 639 de ani – perioada trecută de la instalarea orgii. Prima schimbare de acord a avut loc după doi ani, sunt convins că scorpionii radioactivi care vor fi rămas pe-acolo în 2640 vor aplauda finalul. Iată schimbarea unei note după 7 ani.
Orgile moderne de biserică sunt probabil unele din cele mai complexe instrumente ever, unele având și 33000 tuburi, iar mecanismele mecanice/pneumatice interne sunt de neimaginat.
Urmează prin anii 1300 clavicordul (clapele lovesc direct corzile, dar nu sar înapoi ca la pian), succedat spre 1500 de clavecin (unde clapele acționează o pană care ciupește corzile) și, în sfârșit, în 1700, florentinul Bartolomeo Cristofori inventează primul pianoforte, care va evolua intens până prin anii 1867, când se poate vorbi despre prototipul grand piano-ul modern, folosit și acum. Steinway, desigur. 88 de clape, acoperind o plajă de frecvențe uriașă comparativ cu strămoșii săi.
De aici, lumea s-a umplut de tot felul de clape – unele lovind sau ciupind corzi (pian, clavecin), altele lovind clopote sau lamele (carillon, celesta), altele direcționând aer către lamele vibrante (armoniu, acordeon, melodica).
Dar revoluția adevărată a început în momentul în care electricitatea a intrat în joc. Pianele electrice au apărut în 1930, evoluând mult prin 1950-60. Vorbim despre celebrele Fender Rhodes, Hohner, Wurlitzer, fiecare cu alt principiu și alt tip de sunet.
În paralel, orgile electrice Hammond – cu difuzor rotativ Leslie, ăla care face uauauau – au schimbat dramatic peisajul muzical începând cu 1935, continuând să rupă spatele muzicienilor și tehnicilor deopotrivă – bănuiesc că de aici vine „a trage clapa”, literalmente o trăgeai, că nu se putea ridica.
Ulterior, odată cu evoluția electronicii, au apărut tot felul de sintetizatoare care au umplut anii ’70 și ’80 cu tot felul de bâzâieli și pocnituri, Minimoog și Yamaha DX7 fiind unele dintre cele care au rămas legendare. La fel, Mellotron-ul, o invenție nesfântă care acționa benzi de magnetofon preînregistrate și pe care sigur l-ați auzit pe tot felul de piese vechi, deși nu știți asta. Strawberry Fields Forever, de exemplu.
Anii ’90 au venit cu primele piane electrice mai transportabile – mă rog… depinde cu ce compari. Dar mai ales cu un standard de comunicare prin cablu între instrumente – MIDI. Pentru prima oară în istorie, puteai cânta la un instrument prin altul. Au început astfel să apară așa numitele module de sunet, bănci de sunete care puteau fi controlate prin MIDI de către orice claviatură (și nu numai). Și implicit au început să apară și MIDI controllers, adică doar claviaturi UȘOR DE CĂRAT, pentru că au doar clape și nimic altceva în ele, nu scot niciun sunet singure, dar pot fi conectate la device-uri care emit sunete.
Anii 2000 și revoluția computerelor au dus la o evoluție exponențială în toată povestea asta, au apărut MWS (music workstations) de la diferite firme japoneze (Korg, Roland, Yamaha), care sunt pe scurt niște computere specializate cu clape incorporate – pot să sampleze sunete, pot funcționa și ca mini-studiouri de înregistrări, au și extrem de multe bănci de ritmuri și efecte, sunt probabil cel mai polivalent instrument inventat vreodată.
Și ajungem la VST-uri. Adică instrumentele virtuale, cele care ne mănâncă zilele și nopțile. Și banii. În momentul ăsta există probabil zeci de mii de instrumente virtuale. Ce înseamnă asta? Niște progrămele sonore care stau în calculator, sună frumos și pot fi controlate de o claviatură (între altele). Practic, există orice, dacă ai răbdare să cauți, de la pian de 4m la orgă de sticlă. Evident, se poate să ai PREA MULTE. Numai piane de concert sunt cel puțin câteva sute. Mie, unul, îmi place mult suita Keyscape de la Spectrasonics, care include 36 de instrumente cu clape, de la piane de jucărie la jucării de multe sute de mii de dolari. Totul înregistrat meticulos, notă cu notă, la diferite intensități, cât mai aproape de realitate, și cântabile cu un laptop decent și o claviatură. Dacă mai ai 100 GB liberi după ce ai instalat Assassin’s Creed Shadows, desigur.
Ce frumos e în anul 2025!
Încotro de aici?
Sincer, nu-mi dau seama ce s-ar mai putea face în zona instrumentelor virtuale, care sunt deja omniprezente în înregistrări. Uite, ceva nou – un pian de 108 clape în loc de 88, unde-ți trebuie și niște mâini de gibon, nu doar palme de Liszt. Deja acoperă toată plaja auditivă a unui adult normal.
Încep să apară clape modulare, suprafețe moi non-standard și în general modalități de a îmbunătăți expresivitatea în tot felul de feluri imposibile pe o claviatură normală, cu vibrato și slide-uri și volum controlabil DUPĂ apăsarea clapei. Roli Seaboard și Osmose sunt niște exemple foarte bune, la fel Haken Continuum și Linnstrument. Toți împing tot mai departe ceea ce ne imaginăm că ar trebui să fie o claviatură, și e cât se poate de normal. Ar fi simpatic să-i văd fața lui Mozart învățat cu clavecinul ascultând și controlând un Osmose.
Tori Amos se plângea că pianos want to be guitars, dar uite că pianele vor să fie orice, și încet-încet începe să le și iasă, dar mai rămân ele piane până la urmă?
Vă las cu bucuria de a gâdila fildeșii, vorba englezului, și cu bucuria și mai mare că nu mai e nevoie să moară niște elefanți pentru construcția unui pian. Doar niște dinozauri.
