Textul de mai jos e scris de Sergiu acum aproape un an pentru newsletter-ul bilunar byron. Dacă vrei să primești așa ceva pe mail în timp real, te poți abona aici.
Îmi plac tot felul de subiecte din tot felul de domenii, sunt arhetipul Jack of all trades – master of none, dar poate că unele n-ar trebui să fie afișate pe social media (rânjet Hannibal – varianta Mads Mikkelsen). De fapt, pe Insta practic nu postez, doar stalkeresc, pe Facebook scriu, dar e friends only, iar Tiktok n-am (și nu pentru că aș fi elitist, doar simt că pierd mult prea mult timp pe Fb să mai am energie și pentru altceva).
Așa că mai bine o să scriu despre cum s-a ajuns aici. The origin story. Cu pionieri.
A fost odată un copil precoce – și poate de-aia a și rămas așa – care a avut norocul să fie înconjurat de o familie cu destule abilități muzicale, dar și ambiție să producă minim un doctor sau arhitect, că pe vremea aia președinte nu te făceai, ci erai. Trecem fluid la persoana 1, nici n-ați simțit. Fiind foarte atent supravegheat în cariera mea incipientă de copil de 3 ani care încă nu voia să devină paleontolog, s-a observat că, pe lângă faptul că aveam o afinitate deosebită pentru romanțe, le puteam reproduce ușor și corect vocal, ba chiar cu improvizații lirice. De pildă, „ești panteră/sunt un leu” mi-a betonat statutul de tânără speranță în ochii doamnelor de la biroul bunicii. Consecința logică a fost că Dl. Goe avea nevoie de îndrumare profesională pentru pasul următor, drept pentru care am devenit unul din prichindeii de la școala de muzică, la 5 ani jumate.
Trebuie să-mi exprim gratitudinea pentru faptul că în multe momente-cheie am avut parte de oameni minunați care m-au susținut și direcționat hotărâtor. Profesoara mea de pian – aceeași timp de 9 ani – a avut și stoicismul de a lucra cu năpârstoci și flerul de a recunoaște tipul meu de talent – urechist mai curând decât notist. Cred că dacă aș fi fost obligat să devin un pianist normal nu aș fi fost acum muzician. Sau mă rog, ce se consideră că sunt clăparii, nu știu.
Erau alte vremuri, de neconceput pentru un tânăr de azi. Nu aveam acces la tutoriale si la muzică modernă (poate prin București, nu în Severin), practic nu prea aveai nimic, doar viniluri cu muzică ușoară românească – știu că e greu de crezut, dar singurul mod în care mai auzeai ceva rock era via posturile de radio sârbești – asta era înainte de casetele magnetice piratate, iar Serbia pre-război era cvasi Germania, cu gumă de mestecat și ciocolată. De aia nu o să înțeleg niciodată nostalgicii, a fost oribil și mă bucur teribil că măcar partea de izolare națională s-a terminat înainte să devin licean.
Ce aveai, însă, era TIMP, nene, timp să te joci la pian și la chitară și să evoluezi încercând să reproduci cântece, reinventând un fel de teorie empirică, educându-ți auzul. Aș zice că diferența dintre un copil pe care părinții țin morțiș să-l învețe un instrument și un viitor muzician e dată de cât de mare e bucuria copilului de a redescoperi roata, iar și iar.
Muzica este în mare măsură simț, exercițiu și repetiție, iar ceea ce unii numesc “talent” (pentru mine înseamnă o ușurință înnăscută peste medie de a progresa la început într-un domeniu) e un mare atu, pentru că lucrurile astea se întâmplă de obicei în fragedă copilărie, când ești mult mai flexibil și acumulezi rapid, iar un copil va fi mai motivat să termine lecția înaintea colegilor. Artiștii sunt leneși de mici. E unul din criteriile de departajare față de președinți.
În fiecare trimestru exista un fel de examen de instrument, numit AUDIȚIE, un eveniment extrem de stresant pentru toți copiii, în care o zi întreagă prezentam pe rând unei comisii cam ce învățaserăm timp de 3 luni, fiecare la instrumentul său. Am amintiri foarte vii cu norul dens de fum de țigară în care intrai, cu fețele severe și inexpresive de maeștri sorbind cafea după cafea… În retrospectivă, nu cred că ar fi rezistat altfel să asculte niște sute de copii începători de dimineața până seara. Cu mențiuni speciale pentru vioară sau trompetă.
La finalul clasei a patra, profesoara mea m-a împins în camera de hmmm, afumare sus-menționată și, în loc de programul normal, surpriză – le-a propus să cânt o piesuliță scoasă și învățată singur – chiar nu-mi amintesc ce, din păcate, dar sigur era și cu voce. Două amintiri am: pe cineva din comisie spunând “suficient, mulțumim” cât să intru în pământ, urmată imediat de propunerea de a deveni claviaturistul proaspăt înființatei formații de copii a școlii. Mai pe scurt, clăpar de muzică ușoară cu surpinzător de puțină slavă partidului și deloc meșterului cârmaci. Asta însemna acces la instrumente electrice (aproape la fel de inaccesibile ca o mașină străină), sală de repetiții, profesor de armonie și orchestră de copii cu concerte cu public, deci EX-PE-RI-EN-ȚĂ! Și, bonus, mai puțin pian clasic.
Rockul a venit repede după. Probabil primul concert rock la care am participat, cred că prin 1987, cu Compact și Holograf, m-a lăsat cu gura căscată, wow, ce făceau oamenii ăia cu instrumentele, ASTA VREAU! Atunci m-am apucat și de chitară, mult înainte să primesc prima electrică, dar asta e altă poveste.
Era deja mult prea târziu să mă mai fac președinte.
Mai e încă loc de împărat galactic, vedem cum evoluează treaba.
Și, văzând mijind zorii și realizând că are audiție de vinil azi, Șeherezada, sfioasă, tăcu.
