S-au întâmplat prea multe lucruri săptămânile astea, a fost o perioadă teribil de obositoare, inclusiv psihologic. DAR GATAAAA! Ne-a trecut glonțul pe la ureche pentru moment, am avut o expoziție cu pișcoturi la Art Safari ❤, am cântat în Control unui public care ne-a cântat înapoi în premieră tot refrenul de la Consumatori ❤, am avut 8 concerte în două zile – record absolut – ne-a salutat Nicușor și am văzut palatul Primăriei pe dinăuntru plus poză în scaunul primarului.
Practic, doar Soroș lipsește din palmares, dar mă duc în Franța la sorella peste 2 săptămâni, poate dau de Macron p-acolo, cine știe, mi-o da 10 euro, dar franțujii-s zgârciți. Sau, mă rog, parcimonioși, că-s franțuji. Harpagoni!
Avem vinil nou cu Eternal Return, avem Totul e sub control acustic, avem planuri, proiecte și întrebări existențiale pentru toamnă, dar mai ales avem în sfârșit o stare de spirit faină și ne pregătim de VACANȚĂ. Mă rog, de vară, de fapt, pentru că la noi e mai greu cu vacanțele.
Nu-mi imaginez că mă citesc prea mulți artiști live, dar pentru ăia care sunt, un hug de consolare. Din păcate, în meseria asta, ești complet pe dos față de restul lumii, lucrezi de obicei vineri-sâmbătă, iar duminică te întorci, deci de obicei și aia e compromisă. Asta înseamnă două lucruri: a) trebuie să ai prieteni și parteneri cu același program ca să puteți merge în timpul săptămânii undeva și b) nu poți să programezi nimic cu mult timp înainte, totul e cam last minute, pentru că veniturile noastre sunt aproape exclusiv din concerte și, dacă lipsește unul dintre noi, nimeni nu ia bani. E fix invers față de politică.
Tot invers față de normies, vara este cea mai încărcată perioadă și practic după un anumit nivel nu există weekenduri libere, deci nu se pune problema să ai vacanțe de 2 săptămâni. Sau 3, inimaginabil. Ca la americani 🙂
Și asta mă duce la subiectul zilei de azi – plimbările lungi de tip Camino de Santiago. Sau, pe românește, Via Transilvanica.
Tot ce urmează poate fi rezumat așa: TLDR: Via Transilvanica, secțiunea Terra Romana (și mai ales Munții Cernei) e superbă, nush, poate și altele or fi, dar nu le-am făcut încă. Mergeți câteva zile, e o EXPERIENȚĂ, o să vă placă și natura, și interacțiunea cu localnicii, plus că nu poți să fii dac veritabil fără să iei măcar o regiune la pas, ca Anteu călcând pe Gheea.
Așa, pentru cei care vor să continue lectura, să purcedem.
Nu fac parte din categoria care are nevoie să se regăsească, artiștii sunt pierduți definitiv prin definiție. Eu nu-mi doresc să fiu singur cu gândurile mele prea mult, doamne ferește, mi-e frică 🙂 Dar îmi încarc bateriile cu plimbări prin natură și aș putea face asta mult mai mult decât am ocazia, neavând prieteni liberi în timpul săptămânii.
Aici există o nișă neexploatată: Clubul Șomerilor Anonimi. Ieșiri în grup, bicicleală, stat târziu fără să trebuiască să te scoli să mergi la birou a doua zi etc. ÎN TIMPUL SĂPTĂMÂNII. Problema e că ăia care au bani să se plimbe au și job 9-17. Of. Și în timpul săptămânii e cel mai fain, nu-i nici dracu pe munte. Ah, dacă aș avea vreun pic de spirit antreprenorial…
Revenind, pentru cei care nu au auzit despre Via, a fost construită între 2018-2022, este un proiect al asociației Tășuleasa Social, condusă de frații Alin și Tibi Ușeriu – pe ultimul îl știți ca ultramaratonist și autorul cărții 27 de pași, iar Alin e practic imaginea VT.
De atunci s-a tot vorbit despre ea peste tot. Pe scurt, 1420 km de traseu pe care poți să-l faci la picior sau cu bicicleta (cu calul încă nu știu, trebuie să îmi iau castel întâi), traversând România nord-sud de la Putna la Severin (niciun severinean nu-i zice Drobeta, noi suntem daci oltenieni adevărați, nu ne păcăliți cu găselnițe romane). În general evită zonele asfaltate, dar și secțiunile prea tehnice, nu e o urcare pe munte. Așadar, nu e neapărat pentru drumeți experimentați, dar nici nu ar trebui abordată cu prea mare ușurință.
Peste o săptămână, Via se extinde cu încă 170 de km – încă nu știu traseul, dar e prin zona Brașov – Zărnești și e inaugurat cu o plimbăreală cu Abramburica. Există planuri mari de viitor care vor conecta toate zonele turistice românești, în speranța că vor fi mai mulți plimbăreți locali și externi prin codrii ursiferi și pășunile degrabă lătrătoare neaoșe.
O caracteristică foarte specială o reprezintă bornele masive din andezit sculptate manual așezate la fiecare kilometru, unele în niște zone complet inaccesibile cu mașina – cred că unele au fost transportate cu elicopterul. Cică au 260 kg bucata. Fiecare bornă este unică și, pentru hoinari-colecționari ca mine, sunt o ocazie minunată de a-și pune întrebări (ce-o fi vrut să zică poetul?) și a continua spre mereu următoarea. De la citate din Beatles la coperte de album Depeche Mode, nici nu știi la ce să te aștepți.
Evident, le-am pozat pe toate cele de pe traseu și le-am aranjat frumos, pentru că și OCD. Dar și pentru că o ALTĂ chestie colecționabilă pe Via sunt ștampilele de etapă, pe care le poți lua în carnețelul special VT, exact ca pe Camino. Din păcate, atunci când am făcut-o era doar câte una pe loc, iar unii oameni nu erau disponibili. Asta e, trebuie să mă întorc pentru celelalte.
Eu n-am reușit să fac pentru moment decât o secțiune din 7 (în curând 8): Terra Romana, de la Crușovăț până la Severin, vreo 160 km, chiar în perioada deschiderii – octombrie 2022. Imediat în fața noastră am avut două grupuri inaugurale – unul de alergători supraumani care veneau de la Putna în ceva gen 25 zile (documentarul Apă și talpă, actualmente itinerant și el, e despre călătoria asta), altul de 2 bicicliști care l-au parcurs de asemenea integral – și cu ocazia asta au construit și un ghid de călătorie pentru cicliști. Le-am văzut urmele de cauciucuri în toate cele 7 zile, pentru că ne-am întâlnit cu maxim zece turiști toată săptămâna. Sper că acum au auzit mai mulți și e ceva mai bine, dar locurile sunt destul de neumblate. Iar asta nu e rău deloc!
Deși am crescut în zonă, nu am ajuns niciodată pe mare parte din traseu, așa că am descoperit totul cu mare bucurie, iar culorile toamnei în munții Cernei sunt minunate.
Via trece prin tot felul de regiuni, traseul a fost gândit cu grijă, e extrem de variat, nu m-am plictisit nici un pic, iar etapele zilnice au circa 20-25 km fiecare. Urci, cobori, uneori e greu, alteori mergi pe asfalt (nu prea mult), oricum, ai foarte multe lucruri de văzut. Iar componenta pe care în mod normal nu prea o ai în călătoriile normale este interacțiunea cu localnicii. E altfel când mergi pe jos: apuci să schimbi o vorbă cu tot felul de oameni pentru care ești o curiozitate – „Mamă, dar n-aveți și voi mașină?”, „Cine v-a plătit să mergeți pe jos așa mult?”, „Aoleu, dar ce v-au fraierit!”
Cazările, dacă nu mergi cu cortul, pot fi la fel de variate și simpatice. Am stat și la pensiune, am stat și la un container amenajat într-o livadă minunată într-un sat pierdut, cu ceea ce părea un server de bitcoin mining ascuns într-o falsă toaletă de fundul curții (când credeam că nu mai pot fi surprins). Am ajuns și într-un sat unde nu exista nicio structură de cazare, am sunat la primărie la plesneală, iar primarul s-a dat peste cap să ne găsească o cazare la un localnic, să ne plimbe cu mașina personală și să ne povestească la o bere toată istoria regiunii. Noi fiind doar niște turiști anonimi prin zonă, ce-i drept, printre primii. A fost o experiență fabuloasă.
Dar probabil cea mai frumoasă experiență umană am avut-o într-unul din cătunele cele mai izolate din România, Prisăcina, la căsuța lui Nea Talpeș. Oamenii ăștia au trăit toată viața fără curent electric, fără TV, fără acces auto, cocoțați pe munți pustii, cu cel mai apropiat spital la 4h distanță accesibil doar pe jos. De câțiva ani au panouri solare (fonduri europene), deci pot avea frigider și mașină de spălat, dar cu hmm… parcimonie!
Cu excepția zahărului, absolut tot ce gătesc (minunat) e din ograda lor, inclusiv făina – au singura moară de apă rămasă în funcțiune în zonă. Au trăit o viață absolut inimaginabilă pentru noi, complet rupți de lume într-un cătun de vreo 10 locuitori. Niște oameni simpli, foarte prietenoși și fascinanți pentru mine prin curiozitatea lor față de tot ce se întâmplă în lume și ce le pot spune toți turiștii care le calcă pragul – mai ales cei străini, care cred că se simt pe altă planetă, în locuri în care poți cumpăra bunătăți de pe marginea drumului și să lași banii în cutie, nesupravegheat.
Finalul traseului (cel puțin până acum, că aud că e posibil să mai apară o bornă finală, shhhh) este pe malul Dunării, o bornă în port, unde a călcat prima oară regele Carol I pe pământ românesc și ultima, ce să vezi, inaccesibilă în curtea muzeului Porților de Fier, desigur, închis lunea și după ora 16. Sper că s-a mai schimbat ceva între timp. E foarte posibil, pentru că de când l-am făcut, ultimii 10 km, inițial pe șosea europeană wtf, au fost mutați cu tot cu borne pe alt traseu prin câmp, așa cum era normal.
Din păcate, de unul singur nu intenționez să merg pe Via, nu mi se pare complet safe așa cum este Camino, nu trăim într-o țară fără urși și mai ales câini liberi, iar eu sunt prea citadin pentru a mă simți în largul meu singur cu 10 câini de stână-n jur. Care nu sunt așa:
Mi-aș dori să reușesc să găsesc câte o săptămână în fiecare an și vreo 2-3 șomeri de lux pentru câte o Terra. Sau măcar pentru niște ture de (e)bike. Cred că avem nevoie de multă ieșire în natură, mai ales noi, ăștia, copiii betoanelor.
Oamenii ăștia au făcut o treabă nemaipomenită, foarte bine documentată, cu trackuri GPS, cu ghiduri ale drumețului/ciclistului inclusiv în engleză, cu infrastructură serioasă și în general cu mult mult entuziasm. Respect!
Dacă nu era clar, nu e un articol publicitar, nu am nicio legătură cu VT, dar îmi place mult ideea, fiind un fluieră-vînt-pierde-vară-teleleu-haimana. Probabil că dacă nu aș fi fost muzician aș fi fost doar călător.
Așadar, noiembrie, ieși odată din mai, să vină vara!