(publicat inițial pe 13 dec 2015)
Settling Down. Martie. Prima piesă.
Într-un calendar normal (din emisfera nordică, aia cu Moș Crăciun în șubă, nu chiloți), un an ar trebui să înceapă, probabil, cu trezirea la viață a naturii, cu verde, cu primul gând de primăvară, păsărele și Albă ca Zăpada.
Vechii romani așa au făcut: înainte să-și bage nasul care mai de care imperator prin calendarul plebeilor, anul avea zece luni și începea în martie. SEPTEMbrie, OCTOmbrie, NO(V)iEMbrie, DECEMbrie erau lunile 7-10, după cum le zice și numele (cam ciudat să realizezi că, de fapt, decembrie înseamnă luna a zecea, nu?) și tot ce venea după decembrie până primăvara era pur și simplu ignorat. Atunci e frig și urât; dacă nu le băgăm în seamă, zilele alea trec mai repede. Ghișeele închise, nici un metru de autostradă, te uită zăpada-i cât gardul/we don’t need no water, let the muthafucka burn.
Și, deodată, dintr-un tufiș, țuști primăvara!
Iar nomadul, surprins, alege să se oprească din bănănăit (literalmente), să prindă rădăcini adânci-adânci, să-și semene ogorul și să strice viața amoroasă a tuturor descendenților săi, în vecii vecilor (de citit Sex at Dawn).
Nu cred că există multe piese rock cu specific agricol. Ptiu, tocmai îmi vine în cap Sapa Viței de Vie. Ok, atunci probabil nu sunt multe despre tranziția de la nomadism vânător-culegător la agricultură. Am putut deci să improvizez fără constrângeri.
A fost simplu, nici n-aveam cum să aleg altceva decât semințe pentru mozaicul Settling Down. Un simbol atât de elocvent, aproape un clișeu.
După o tură de Mega Image (one can not simply escape Pannetone™) m-am trezit cu un dulap plin. Nu am cuvinte să vă povestesc cum am separat în 5 culori o pungă mare de fasole colorată mixtă. Eram într-o poveste.
Am cuvinte însă să vă spun că mazărea congelată arată bine cam 5 minute după dezgheț și trebuie să te miști foarte rapid dacă nu vrei să ai un tablou cu mulți Keith Richards minimarțieni.
De folosit, am folosit vreo 13 tipuri diferite, de floare băieți, dar și de bostan cal. 1. Știu că sunt 14 pahare, recunosc că unele au fost prea gustoase să apuce să fie și estetice.
Plăntuța aia firavă e un fel de partea vizibilă a icebergului – contează mai mult ce se ascunde printre coropișnițe și cârtița Varvara. Locatarii din zona Eroilor Sanitari au aflat asta de curând, odată cu lucrările la metrou.
Tabloul a fost fotografiat jumătate cu jumătate și asamblat ulterior – n-aveam loc pe planșă pentru tot. Chiar și așa, partea de jos a fost a dracului de frustrantă, e destul de greu de convins un bob rotund să fie așezat pe o suprafață plată cu o pensetă. Și să și stea acolo.
Instrumentele cu-adevărat folositoare pentru nebunia asta sunt trei: șpaclu, periuță de dinți și linguriță. Periuța uniformizează ușor distribuția pe suprafețe mari, lingurița bătută ușor e pentru umplut golurile, șpaclul pentru curățare rapidă, și să nu uităm ciocanul mare pentru dat în capul propriu după vreo trei ore de așa ceva.
Pisica m-a ajutat teribil prin neprezentare. Inspecția finală:
Iată și o variantă cu lumină directă, dar cea cu lumină laterală a ajuns pe album, mai dramatică.
În final, pentru că piper cu fasole, orez, linte și muștar probabil că nu pot alcătui decît o specialitate indiană, n-aveam curry, iar o tură de Cenușăreasa sortând grîul de neghină e destul, totul a ajuns la gunoi.
Unde probabil că va încolți în martie, reîncepând ciclul.