Textul de mai jos e scris de Andrei acum un an pentru newsletter-ul bilunar byron. Dacă vrei să primești așa ceva pe mail în timp real, te poți abona aici.
Sunt literalmente la ore distanță de începutul unui nou turneu – al treilea pentru mine cu byron – și tot stau și mă întreb de ce interiorul meu zâmbește cu toate organele.
Sunt fizic pe scaunul de birou în fața laptop-ului, însă mental sunt deja în pragul ușii, ghemuit în poziție de start, asteptând să se facă 06:40, ca să plec la drum. Și sunt… excited as fuck!!
Muzica și călătoritul este îmbinarea perfectă care dă vieții mele cel mai mult sens. îmi place liniștea casei, însă e un sentiment mult mai accentuat al scopului și al semnificației care se activează în mine în momentul în care, și la propriu și la figurat, ies pe usă.
Până și când stau acasă, activitățile mele preferate sunt cititul și recording-ul pentru oameni din afara țării, ceea ce constituie, în esență, tot forme de călătorit. Deci, într-un fel sau altul, mereu sunt pe drum spre undeva.
Să plec la drum este una din marile mele placeri. Drumul mă relaxează, mă motivează, îmi dă un scop și o destinație și, mai ales, un parcurs. Și cu cât e mai întortocheat traseul, cu atât e provocarea mai mare și entuziasmul mai bogat.
Și pentru că scopul acestui newsletter este să ne cunoaștem povestindu-ți lucruri pe care nu le vezi întâmplându-se pe scenă, o să îți spun cam cât de întortocheat a fost traseul meu fix în weekend-ul de acum 2 săptămâni. Și sper ca aventurile mele să te distreze și să te inspire. Măcar puțin.
Să începem…
În ultimii 5 ani, traseele mele au fost dintre cele mai nebune prin țară. Zigzag-ul pe hartă între concertele mele mi s-a părut mereu o aventură spectaculoasă, la care am subscris întotdeauna cu ochii închiși.
„Andrei, mâine avem concert la Baia Mare, poimâine la Arad și răspoimâine la Constanța.”
„Perfect! Unde semnez?”
Recent însă, am început să introduc zigzag-urile și pe harta Europei. De la a călători prin țară între concertele mele, am început să călătoresc mult și între concertele trupelor mele preferate din diverse orașe ale continentului. Cei care mă urmăriți pe profilul meu personal, precis ați văzut că merg mereu să îmi văd idolii, în eurotrip-uri care îmbină muzica și călătoritul într-un mod al naibii de fain.
La byron to go, dacă te inscrii și ești curios să mă întrebi, îmi va face plăcere să îți povestesc.
Însă weekendul trecut a fost puțin mai special, pentru că, pentru prima dată, am făcut un traseu în care am inclus muzica atât ca fan, cât și ca performer. Și a fost super fain!
Dacă ai fost ales să participi la lansarea vinilului „efemeride” înseamnă că ai știut înaintea tuturor că în ziua fix următoare zburam să văd The Pineapple Thief, la Koln.
Conform planului, urma să ajung acolo după ce aterizam la Dortmund, care e la aproximativ o oră și jumătate de Koln, adică o aruncătură de băț. Doar că n-am ajuns chiar la Dortmund. Am aflat la 04:30 dimineața că zborul fusese redirecționat spre aeroportul din Hahn, despre care nici măcar nu aveam idee că există. Asa că în loc să fac o oră și jumătate pe un drum cunoscut, traseul meu a fost Hahn -> Frankfurt cu autobuzul – 2 ore, apoi Frankfurt -> aeroport Koln – tot cu autobuzul pentru alte 2 ore ca să evit niște prețuri exorbitante la trenuri, iar de la aeroportul din Koln am mai făcut încă 45 minute cu S-Bahn și metroul local ca să ajung la AirBnb. În total 12 ore dintr-o ușă în alta, ceea ce mi-a stricat un pic planurile de vizitat, dar am ajuns la timp să văd The Pineapple Thief, cu Randy McStine în deschidere, la Carlswerk Victoria, într-un concert care mi-a plăcut foarte mult, mult mai mult decât m-am așteptat.
The Pineapple Thief sunt o trupă foarte faină live, mult mai antrenantă decat pe album, iar scriitura care pe alocuri mă pierde în varianta de studio, live m-a ținut mult mai atent și mi-a “tradus” intențiile trupei într-un limbaj mult mai fâșneț, cu o formă mult mai clară și un fond de multe ori mai evident și mai articulat. Bruce Soord mi-a lăsat impresia unui songwriter de fapt foarte specific de sub pălăria de creator ușor șters pe care mi-am imaginat-o doar ascultând discurile, și mai ales, ceea ce m-a surprins și mai tare este siguranța și pregătirea lui ca performer. Vizibil se îngrijește detaliat de propriul act, îl stăpânește cu foarte mare exactitate și nu îl lasă să pice în capcana întâmplării. Iar Gavin Harrison este monstruos. Unul dintre preferații mei la ora actuală, Gavin e un toboșar a cărui mână cântărește kilograme întregi de substanță ritmică și sonică, iar forma mult mai definită a scriiturii în concert este evident sculptată de profunzimea cântatului lui, care din nou, ca și cu Porcupine Tree, m-a impresionat foarte tare. Mai ales cu un detaliu care mi-a rămas întipărit puternic pe creier, dar despre care n-am să o lungesc scriind aici.
Toate faine până aici, însă următoarele 24 de ore m-au plimbat prin 3 țări, fiindcă acest concert din Koln a fost de fapt doar un preambul pentru propriul meu scop artistic al acelui weekend, pus în calendar cu titlul “byron la Snowfest, Val Thorens.” Asa că, trezit la ora 08:00, am luat metroul și apoi S-Bahn-ul înapoi la aeroportul din Koln, de unde am zburat o oră și 10 minute până în Bergamo, Italia, ca de acolo, să iau un autobuz spre gara din Milano, ca de acolo să iau un tren spre gara din Torino, de unde, după câteva ore geniale de plimbat la 17 grade printr-un oraș super luminos și descoperit niște străduțe și locuri în care abia aștept să zăbovesc mai mult data viitoare, să ajung în aeroportul din Torino, unde să mă întâlnesc cu ceilalți byroni, ca de acolo să ne preia pe toți un alt autobuz care să ne ducă în Franța la Val Thorens, după 4 ore de drum în miezul nopții și alte 17 grade trase în jos pe termometru, spre marea mea nemulțumire.
Dacă cumva ai obosit citind alineatul trecut sau l-ai parcurs pe nerăsuflate, să știi că și călătoria mea s-a simțit cam la fel în ziua aia, oricare variantă ai alege dintre cele 2.
Acum că suntem ca între prieteni, îți mărturisesc, up close & personal, că show-ul de la SnowFest, pentru mine cel puțin, a avut de suferit, venind după 2 zile destul de hardcore de călătorit în halul ăsta. Și unde mai pui că nici instrumentul primit la scenă (foarte bun de altfel) nu a fost un deosebit de bun prieten al particularităților pe care le prefer ca toboșar. Rezultatul: solo-ul meu de la “I Don’t Want to Entertain You,” (pentru care nu există vreun plan în prealabil, dar când Dan face playlistul cu 3 ore înainte de concert și zice “Te bagi la un solo de tobe?”, sunt eu ăla care să nu accepte o provocare?), sincer, mi s-a părut că a fost… unul dintre cele mai proaste pe care le-am facut de când cânt cu byron. Atât de prost încât a trebuit să râd de mine în hohote :))
Na, astfel de momente te învață lucruri mereu. Probabil cele mai multe lucruri învățate în alea 4 zile, au fost în cele 6 minute de solo din clubul Malaysia din Val Thorens. Aia e, îmi iau revanșa în turneu. Sper.
Da, o sa fie solo de tobe si in acest turneu 🙂
Am plecat din Val Thorens ziua următoare taman după o ninsoare care îi ceruse imaginației mele să comande un elicopter Uber cu destinația Madagascar, însă realitatea a făcut să apară o duba Mercedes înmatriculată în Bistrița-Năsăud, care ne-a debarcat dupa cam 5 ore de drum înapoi la aeroportul din Bergamo, de unde am luat un alt avion pentru un zbor de 2 ore înapoi la București.
Proaspăt aterizat, le scriu alor mei: “Acum că am ajuns înapoi acasă, îmi dau seama că daca aș fi în locul vostru și aș avea un copil care face ce fac eu, aș face pe mine de frică de 3 ori pe zi”.
Cam astea au fost aventurile mele pe harta Europei cu puțin timp înainte să citești acest newsletter. Cum m-am simțit fiind în aceeași excursie atât fan cât și performer, vorbim în următorul meu Memento, în care vă spun ce gânduri s-au legat în capul meu mergând de colo-colo. Acum mă voi opri. Nu de alta, dar dacă vreau să îmi iau revanșa, trebuie să mă duc să și studiez. Măcar un pic.
– Andrei Ilie
