Going West

Repede-repede pina nu uit, azi am avut seara western: Rango si True Grit.
O sa incep cu inceputul: mi-era dor de vazut filme bune.
O sa continuu cu incheierea: sint.

Nu v-a placut Ceausescu, poate va plac desenele.

Rango e tot ceea ce mi-am dorit de la Toy Story 3 si n-am pupat. Vizual excelent si original, scenariu nesoporific si muzica buna, si, daca se poate, in mai mare masura pt adulti. Si fara cintecele si dansuri in final. Depp e deseori de nerecunoscut (de fapt el E cameleonul), toate pastisele si cliseele posibile cu wild west in ele apar (nu si Eastwood cel real din pacate, decit ca personaj), exista pina si o autoreferinta – Fear & Loathing in Las Vegas, va las s-o descoperiti, Depp meets Depp vs. parbriz.
Grafic e o minunatie, de la generic pina la final, toti sint un pic strimbi, un pic defecti, sint convins ca nu multi copii au fost foarte incintati de grotescul lor, incepind cu personajul principal. Dar ce cadre !
Muzica lui Hans Zimmer, mare om, Los Lobos mortali in rol de pseudocor tragic grecesc/mariachi, perpetuu anuntind moartea iminenta a eroului, Star Wars cu lilieci si cu Wagner country etc etc. Foarte simpatic.

True Grit, in cu totul alt registru, fratii Coen, Jeff Bridges, un remake (unul din putinele remakeuri superioare originalului, cica, nu stiu, nu l-am vazut pe cel cu John Wayne). Nu ma innebunesc dupa Matt Damon, iar fetita e foarte buna. Dar Bridges e excelent pe post de antierou betiv si chior. Fara indieni rai, fara batai de bar si fara prea multe menajamente. Old school, asa.